A trăit la Atena, între 470 și 399 î.Hr., în perioada numită „Secolul de aur al lui Pericle”.

Deși nu a lăsat nicio scriere, figura sa a străbătut secolele ca emblemă a filosofului, cel „îndrăgostit de Adevăr”, în căutarea căruia s-a aflat neobosit, întreaga viață.

Influența sa asupra gândirii grecești a fost atât de marcantă, încât toți filosofii acestei civilizații sunt clasificați în raport cu Socrate: presocratici (Thales, Anaximene, Anaximandru, Heraclit, Parmenide, Zenon din Eleea, Pitagora, Anaxagora, Democrit, Empedocle), marii socratici (Platon și Aristotel), micii socratici (megarici, cinici, cirenaici, sceptici, stoici, epicureici).

Biografie

S-a născut într-o familie modestă din Atena: tatăl său, Sophroniscos, a fost sculptor, iar mama sa, Phainarete, moașă. De la tatăl său a deprins sculptura, fiind renumit ca autor al faimoasei lucrări în marmură Grațiile înveşmântate, expusă în Acropola din Atena, după cum ne relatează Diogene Laerţiu. Și-a desăvârșit educația într-o ambianță culturală deosebită, dominată de marii gânditori antici (ulterior numiți presocratici) și de dramaturgi impunători precum Eschil, Sofocle, Euripide şi se spune chiar că l-ar fi ajutat pe acesta din urmă la scrierea tragediilor. A cultivat şi alte arte, precum muzica şi dansul. Printre profesorii săi s-a numărat şi Anaxagora din Clazomene, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Antichităţii, de la care a învăţat şi Pericle.

O altă legătură spirituală – şi totodată legătură cu Misteriile – a stabilit-o în anul 440 î.Hr., când s-a întâlnit cu marea sacerdotesă a templului lui Apollo, Diotima din Mantineea. Pericle o invitase la Atena să oficieze ceremoniile de purificare a orașului, atins pe atunci de o epidemie de ciumă. Întâlnirea tânărului Socrate cu Diotima avea să fie hotărâtoare pentru viața lui, căci preoteasa l-a iniţiat în misterele orfice ale lui Eros. Mai târziu, Platon a înfățișat momentul în dialogul său Banchetul, unde a inclus un fragment despre Diotima.

Socrate a avut două soții: pe Xantipa (din căsătoria cu ea s-a născut un fiu, Lamprocle) şi pe Myrtle, împreună cu care a avut doi fii, pe Sophroniscus şi pe Menexenus. Unii consideră că a fost căsătorit cu cele două femei în acelaşi timp, căci bigamia fusese legalizată la Atena, în vremuri de războaie frecvente, ca soluţie socială pentru văduvele și orfanii cetății. Se spune că temperamentul nestăpânit al Xantipei i-a pus la încercare lui Socrate, în numeroase ocazii, seninătatea filosofică.

Socrate a fost un soldat viteaz, participând la luptele de la Potideea, în 432 î.Hr., şi Amfipolis, în 422 î.Hr. Când atenienii s-au retras, se zice că el a mers cu spatele, ca să-şi poată înfrunta în continuare inamicul. A luptat pentru Atena în trei campanii militare ca simplu hoplit (infanterist), dând dovadă de curaj, rezistență fizică, stăpânire de sine și spirit de sacrificiu. Pe câmpul de luptă a salvat viața unor personalități ale momentului, printre care Alcibiade – un foarte bogat om politic – și istoricul Xenofon, fără a urmări gloria sau vreo altă recompensă.

În afară de plecările pe front, rareori a părăsit Atena. Se știe că a călătorit la Delphi, că a vizitat Corintul, iar în Samos s-a întâlnit cu fizicianul Arhelaus.

A respectat cu strictețe legile Atenei și îndatoririle cetățenești. Toată viața a dat dovadă de simplitate, justețe, cumpătare, demnitate. Nu a fost niciodată mânios, supărat sau ostil față de cei care l-au atacat, dar uneori le-a răspuns cu o fină ironie și cu replici rămase anecdotice. A avut mulți discipoli din rândul celor mai distinși tineri atenieni. Diogene Laerţiu ne oferă o mulțime de mărturii şi anecdote culese de la autori antici, grăitoare pentru caracterul filosofului atenian: dârzenie, curaj, dominarea pasiunilor, austeritate şi independenţă faţă de puternicii vremii.

Strălucirea discursurilor lui Socrate şi admiraţia stârnită în rândurile concetăţenilor i-au atras invidia a două notabilităţi: Anitus, un bătrân oficial atenian şi Meletos, acolitul său mai tânăr; ofensaţi de ironia filosofului, cei doi l-au acuzat de impietate. Licon, oratorul, a prezentat pledoaria de acuzare, probabil redactată de sofistul Policrate sau chiar de Anitus, în calitate de reprezentant al meşteşugarilor şi magistraţilor poporului. Polieuctus a pronunţat sentinţa, condamnându-l la moarte sau la exil.

Proclus, în comentariul său despre dialogul Cratilos al lui Platon, în care sunt abordate semnificaţiile numelor, afirmă că „Socrate” provine de la sûter tou kr-tou, ceea ce înseamnă: eliberator al forței sufletești, cel care nu se lasă fermecat de lucrurile sensibile. Tot Proclus îi atribuie lui Socrate o maximă adesea citată mai târziu: „tot ce-i frumos e şi anevoios”.

Opera

Deşi nu avem nici o lucrare scrisă de la el, moştenirea lăsată de Socrate este de o importanţă colosală, iar viaţa lui a fost un exemplu de devotament faţă de filosofie şi de desăvârşită integritate morală. Discipolii săi au înfiinţat şcoli de filosofie, precum cea a lui Platon sau a lui Antistene cinicul, ori s-au remarcat în alte discipline, de pildă istoricul Xenofon şi oratorul Eschine. Diversitatea punctelor de vedere ale discipolilor înlătură imaginea unui Socrate închis şi dogmatic, așa cum a fost caracterizat uneori.

Pentru Socrate, orice cunoaștere esenţială se supune îndemnului înscris pe frontispiciul templului ce adăpostea oracolul din Delphi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

Socrate a devenit filosof după ce Oracolul din Delphi l-a proclamat omul cel mai înțelept din Atena, tocmai pentru că a ştiut să recunoască limitele cunoaşterii umane. Cercetând motivele acestei alegeri, Socrate a ajuns la concluzia că el este singurul care își recunoaște ignoranța și nevoia de a învăța: „Tot ceea ce știu este că nu știu nimic, dar știu că pot ști mai mult decât știu”. Când omul caută cu seriozitate să se cunoască pe sine, când reflectează la propria-i existență, tot ce contribuie la fericirea lui provine dintr-o plenitudine interioară, nu din plăcerea procurată de lucrurile exterioare.

Socrate este prin excelență „filosoful în cetate”. Pentru el nu este suficient să cunoască și să trăiască Adevărul. Se simte dator și responsabil să încurajeze și la ceilalți procesul cunoașterii de sine. Este motivul pentru care îl regăsim de fiecare dată în locuri publice, adresând tuturor întrebări iscoditoare, neașteptate, uneori incomode, dar care obligă la reflecție despre aspecte cu adevărat valoroase.

Nu am alt scop, spunea Socrate în „Apologia”, mergând pe străzi, decât să vă conving că nu trebuie să cedați în fața corpului și a bogățiilor, ci să vă ocupați cu aceeași ardoare de îmbunătățirea sufletului. Vă repet că nu bogățiile aduc virtuți, ci virtuțile aduc bogăția și tot ceea ce este prielnic, fie individului, fie statului. Eu sunt tăunul de fiecare zi. Nu încetez niciodată să vă trezesc.

Întrebările lui Socrate pun mereu în discuţie cunoaşterea preluată fără prea multă judecată proprie şi ignoranţa deghizată în erudiţie, demonstrând că raţiunea şi virtutea nu sunt concepte contradictorii, întrucât raţionamentul este indispensabil descoperirii Binelui, Frumuseții şi Dreptăţii. În acelaşi timp, însă, Socrate a subliniat şi nevoia unei forme mai profunde şi mai personale de cunoaştere atunci când a vorbit despre inspiraţia primită de la daimonul său. Este vorba despre arhetipul cunoaşterii intuitive, despre tradiţia orfică a comunicării cu sufletul lumii, echivalentă cu dezvoltarea conştiinţei morale sau dobândirea iluminării interioare.

Dialogul socratic și Maieutica

Dialogul socratic este o tehnică de educație: prin întrebări potrivite și o convorbire corect condusă se ajunge ca interlocutorul să descopere singur răspunsurile. Finalitatea dialogului socratic este trezirea sufletelor. Omul este ajutat să descopere – pe baza propriului discernământ – ce este mai valoros în sine însuși, sensul vieții sale, comportamentul moral pe care să îl adopte, Idealul pentru care să trăiască.

Maieutica lui Socrate este arta de a da naștere nu corpurilor, ci sufletelor. Socrate solicită participarea directă a discipolului, pe care îl ajută în mod activ să se „nască” pentru realitatea mai profundă și înaltă a sufletului său.

Socrate a fost el însuși un exemplu de practică a virtuții: curajos în convingeri, și-a orânduit existența în conformitate cu principiile morale, a respectat legile cetății chiar și atunci când concetățenii l-au condamnat la moarte.

Dialogul său s-a opus discursului sofiștilor. Aceștia au promovat forme intelectuale atrăgătoare, dar nu întotdeauna având conținut real și moral.

Moartea lui Socrate, ca urmare a procesului în care a fost acuzat și condamnat pentru impietate, reprezintă cel din urmă exemplu oferit și totodată încununarea vieţii sale de filosof. Evenimentele şi faptele legate de judecata lui au fost relatate amănunţit de Platon şi Xenofon, discipolii săi. Discursul rostit de Socrate înainte de a bea cupa de cucută, când şi-a luat rămas bun de la cei mai apropiați discipoli, a fost redat cu inspiraţie de Platon în încheierea dialogului său despre suflet, Phaidon. Într-un cadru simbolico-mitic, Socrate atinge aici tema nemuririi sufletului, numind-o valoarea cea mai de preț a unei vieți demne, şi descrie etapele vieţii de apoi în termeni ce prefigurează Divina Comedie a lui Dante. A murit după cum a și trăit: ca un filosof autentic, practicând virtutea până la ultima suflare.

Socrate spunea: O viață frumoasă și utilă este aceea în care gândirea și acțiunea se susțin neîncetat una pe cealaltă.