Azi am văzut-o pe Urania, muza astrelor, doamna Celestă, pe care, pentru a o vedea, este suficient să îți ridici ochii. Dar, în ziua de azi, este foarte greu să-ți poți ridica privirea...

Astăzi suntem departe de Muze, orbi pentru inspirația superioară, deoarece am învățat să sărutăm ștreangurile și lanțurile care ne leagă tot mai mult de pământ. Din această cauză începem să uităm că există cerul, că stelele strălucesc în ciuda orbirii noastre, iar legile sacre care conduc Universul își urmează cursul inexorabil, chiar dacă oamenii pretind că au abolit ordinea matematică cu simple decrete pe hârtie.

Azi am văzut-o pe Urania... și am văzut-o purtând în mâini acest Univers amplu și fantastic pus în mișcare de Legi, în care armonia se exprimă prin număr, prin mișcare, prin cicluri și viața care continuă mereu. Am văzut-o albastră, pură, înconjurată de astre strălucitoare, arătând din lumea ei siderală firele subțiri cu care sunt unite toate lucrurile existente.

Departe de abstracțiunile cu care ne-a obișnuit știința, am văzut că astrele sunt ființe vii, complexe, care dezvoltă experiențe fixate în corpurile lor de lumină - la fel cum noi, oamenii, avem nevoie de corpul nostru pentru a învăța și pentru a comunica. Am văzut cum mersul astrelor se aseamănă cu mișcarea constantă a oamenilor, când merg dintr-un punct în altul al orașelor pentru a-și trăi viața cotidiană. Am văzut cum apariția și dispariția stelelor coincide cu ceea ce noi numim somn și stare de veghe. Am văzut cum ele își caută Soarele Central și se învârt în jurul lui, la fel cum și ființa umană se îndreaptă către Dumnezeu, în căutarea constantă a perfecțiunii.

Am înțeles cunoștințele profunde ale anticilor care, cunoscând comportamentul fiecărui astru ca ființă vie, îl asociau diverselor zeități, unind simboluri și semnificații într-o încercare de sinteză, menită să ajute omul să se simtă parte a Universului.

Văzând-o pe Urania, am simțit impulsul drumurilor paralele, care permit ca oamenii și stelele să circule către același Destin, fiecare după posibilități. Noi, opaci, ele, strălucitoare; dar, în fond, din aceeași esență. Noi, singuri și disperați, ele însoțite de Urania, pe care o urmează, marcându-i pașii undelor sale matematice. Noi jos, ele sus; dar făcând și unii și alții un efort pentru a ajunge la o întâlnire: astrele trimițându-și eternele lor influxuri, iar noi învățând să ne ridicăm ochii către prezențele lor semnalate pe cerul nopții.

Când se stinge Soarele zilei, când se diminuează preocupările și dorințele care te-au prins până în acest moment, ridică-ți, prietene cititor, ochii către noapte. Nu lăsa ca norii întunecați să te păcălească: în spatele lor vei vedea strălucind mantia Uraniei, plină de lumini care palpită în același ritm cu inima ta.

Caut-o pe Urania și vei vedea că nu ești singur; Universul pe care Ea ți-l arată este infinit și, dincolo de durerile oamenilor, există promisiunea unei eternități grandioase, într-o lume în care vibrează astrele surori, care au făcut un pas în plus pe drumul vieții și au învățat să transmute întunericul în lumină, efemerul în durabil. O vezi? Când tu îți ridici ochii, Ea și-i coboară pe ai săi către tine și îți arată, cu o stea mai strălucitoare, propria ta stea...