Apolon este cunoscut din tradiția greacă ca zeul Luminii, Artelor și Divinației și fiul zeului suprem al grecilor, Zeus.

Înțelepciunea sa nu este, însă, o moștenire, ci rodul unei cuceriri. Toate forțele Vieții se conjugă în el pentru a-l determina să nu găsească echilibrul decât dincolo de aparența lucrurilor și pentru a-l călăuzi de la intrarea în peștera nemărginită unde s-a născut până în înaltul cerurilor. Apolon reprezintă cel mai îndeaproape idealul grecesc: mereu tânăr, chipeș, neînfricat în luptă, inteligent și cu abilități artistice ieșite din comun. El reprezintă cel mai înalt nivel de spiritualitate pe care îl poate atinge omul și constituie unul dintre cele mai frumoase simboluri ale ascensiunii umane.

Etimologie

Semnificația numelui său a evoluat de-a lungul timpului odată cu schimbarea atributelor sale în mentalitatea grecilor, însă etimologia rămâne încă nestabilită. Pentru perioada arhaică, denumirea zeului pare să derive din verbul „a distruge” sau din conceptul de ordine, având afinități cu alți zei similari din zona Mesopotamiei antice. Numele său atic, preluat din forma dorică Apellon, se apropie cuvântului apella, care înseamnă țarc de oi, fiind venerat de greci, nomazi la vremea aceea și crescători de ovine, ca zeul protector al păstorilor și al turmelor. Datorită menirii sale fundamentale, aceea de profet al lui Zeus, mitul îl prezintă pe Apolon ca păstorind adunările oamenilor prin înțelepciune și elocință. Pentru o înțelegere mai bună a importanței sale în panteonul grecesc, filosoful grec Platon (în dialogul Cratilos) leagă numele său de semnificația cuvintelor apolysis și apolousis, adică mântuire, respectiv purificare.

În funcție de atribuțiile sale în diverse aspecte ale vieții umane și cosmice zeul primește mai multe denumiri cum ar fi Apolon Alexikakos (Cel care ferește de rău), Argurotoxos (Cel cu Arcul de Argint), Apolon Pithios (Ucigătorul de șerpi), Apolon Musagetes (Conducătorul muzelor), Apolon Citharede (Cel care cântă la liră), Apolon Phoebus (Cel Pur), ș.a.

Mituri

Există mai multe variante ale mitului nașterii lui Apolon și a surorii sale gemene, Artemis, însă toate sursele antice menționează faptul că mama lor, Leto, zeiță a maternității și protectoarea pruncilor, purtând în pântece copiii lui Zeus, este urmărită de viitoarea soție a acestuia, Hera, care o împiedică să dea naștere.
Pentru a se feri de răzbunătoarea Hera, Leto încearcă zadarnic să găsească un loc sigur unde să nască gemenii, iar sora sa, Asteria, se preface într-o prepeliță și se aruncă în mare.  Poseidon, fratele lui Zeus, decide să o ascundă pe Asteria și o transformă într-o insulă plutitoare acoperită de apă, insula-prepeliță – Ortigia.
Leto cere refugiu pe insulă și îi promite că fiul ei o va ridica din mare și va înălța un templu în acest loc, iar insula acceptă și îi oferă o peșteră ca adăpost. Apolon se naște în a șaptea zi după Artemis și îndeplinește promisiunea mamei sale. El ridică insula din apă sprijinind-o pe patru coloane de fundul mării, iar Ortigia devine o insulă fixă numită Delos, în traducere ”cea luminoasă”.
Apolon capătă imediat o înfățișare virilă și primește un arc și săgeți de la zeul focului, Hefaistos, pentru a ucide șarpele Python trimis de Hera împotriva zeiței Leto, devenind astfel protectorul mamei sale și, în sens extins,  al justeții.  Dificultatea cu care Apolon vine pe lume simbolizează faptul că perfecțiunea implică efort și străduință.
Mitologia delfică menționează ca loc de reședință a lui Apolon Țara hiperboreenilor, despre care Pindar spune în Pythicele că erau oameni sfinți care nu cunoșteau bătrânețe, boală, griji sau războaie. Într-un imn dedicat zeului, se relatează că la nașterea sa, Zeus i-a oferit un car tras de lebede care să îl conducă la Delfi, însă Apolon a ales să meargă întâi în acest ținut enigmatic din nord unde a petrecut un an întreg înainte de a se îndrepta către Delfi odată cu venirea verii, aducând cu el muzica și inspirația divină. Ca zeu al muzicii, miturile spun că la nașterea sa lebedele sacre trimise de Zeus au ocolit insula de șapte ori pentru a-l omagia și, în amintirea lor, Apolon a dat cele șapte coarde lirei, devenind astfel zeul cu lira. Talentul său a trezit invidia unor cântăreți mitici precum zeul Pan sau satirul Marsias pe care îi învinge în concurs.

Sărbători, ceremonii, temple

Începând cu Templul din Delos ca centru principal de cult, lui Apolon îi sunt dedicate sanctuare la Delfi, Atena, Corint, fiind regăsite din Anatolia până în Italia. În Delfi, în jurul templului lui Apolon Phoebus, la festivalul anual Septeria, un tânăr grec avea rolul de a reconstitui uciderea lui Pithon, cei nouă ani petrecuți de Apolon în slujba regelui Admetus pentru a se purifica de moartea ce cauzase unui spirit al pământului și revenirea lui mai luminos la Delfi unde instaurează oracolul ce urma să poarte numele șarpelui-sacru - Pithia. Se considera că Apolon dezvăluie omului lucrurile tainice și pe cele viitoare deoarece cunoașterea adevărului presupune atât cunoașterea a tot ceea ce există, cât și a legăturii sacre dintre lucruri.

Potrivit imnului homeric, acestea au fost primele cuvinte ale noului născut Apolon:

„Aduceţi lira ce mi-e dragă şi arcul meu încovoiat!

Voi spune lumii prin oracol ce a hotărit aievea Zeus !” (Iliada)

Tot aici se instaurează Jocurile Pitice ce preced Jocurile Olimpice mai cunoscute și care se sărbătoreau o dată la patru ani în amintirea întrecerii lui Apolon cu șarpele prin evenimente sportive însoțite de muzică.

La Delfi, Delos și în alte locuri de cult se credea că o bună parte a anului Apolon rămâne ascuns în depărtare. Odată cu începerea iernii dispare, spre a reveni la începutul primăverii, întîmpinat de cântece sfinte. Sărbătoarea se numea Theophania și reprezenta singura zi din an când, odată cu reîntoarcerea lui Apolon din Țara hiperboreenilor, toate reprezentările sacre ale zeilor erau scoase din temple și venerate de mulțime. Denumirea acestei sărbători a fost preluată ulterior de creștinism cu sensul de revelație sau contact nemijlocit cu Divinitatea.

Ca zeu al purității prezida ritualul de purificare, considerat în Grecia Antică remediul fundamental împotriva bolilor fizice, deoarece grecii vedeau corpul ca o prelungire în materialitate a spiritului. Așadar, Apolon avea puterea de a trezi forțele spiritului care curățau corpul, fiind prin urmare adorat și ca zeu al vindecării – zeu taumaturg.
 

Reprezentări în artă

Împreună cu zeița Artemis, sora sa, ei reprezintă, așa cum spune istoricul Otto Walter, „zeii sublimi ai grecilor”, pe care poezia, muzica și artele plastice îi prezintă ca simboluri ale sfințeniei, ale purității la două niveluri distincte și complementare.

În literatura antică, una dintre sursele principale care îl menționează este Iliada, opera marelui poet Homer despre războiul din Troia, unde aparițiile sale sunt grandioase și dau expresie unor atitudini ce se ridică peste tot ce este omenesc. Epopeea îi prezintă pe zei ca aliați ai uneia dintre tabere și ca participanți la război, însă Homer îl situează pe Apolon deasupra acestei drame umane; zeul luminii apare în momente culminante ale luptei, iar prezența sa reflectă slăbiciunea și ignoranța oamenilor în fața zeilor, chiar și a celor mai înțelepți dintre ei și a eroilor. Înaintea sa se prăbușește Ahile, marele erou, atunci când încalcă cele mai sfinte legi ale grecilor și pângăreste trupul neînsuflețit al inamicului său, Hector. Acesta pedepsește fără milă orice formă de hybris arătată de muritori (hubris/ hybris = aroganță, a nu-ți conștientiza locul cuvenit în univers și vanitatea de a se crede egal zeilor).

Apolon nu sprijină nici un muritor, oricât de merituos pentru că, așa cum este prezentat, el nu este un zeu al clipei active, al deciziilor, al inteligenței modelatoare, ci al depărtării și al ordinii naturale – atât cosmice, cât și umane. Homer se referă la el cu apelativul Phoebus, Cel Pur, nume cu care îl regăsim și la Pindar și la Eschil.

Apolon în varianta homerică este simbolul forței spirituale care înnobilează fiecare gest și comportament uman. El este reprezentat în toate operele literare ca ideal al omului care își transcende condiția pentru a se avânta în infinit, pentru a lua contact cu ceea ce este divin și măreț. Prin Homer, Apolon arată calea spre ceea ce este sublim oamenilor care îi pășesc pragul templului din Delfi: Cunoaște-te pe tine însuți!

În artele plastice, este reprezentat de cele mai multe ori stând în picioare sau pășind. Statuia romană Apolo de la Belvedere sau Apolo Pithianul, realizată după model grecesc și restaurată în perioada renascentistă de unul dintre elevii lui Michelangelo, îl surprinde imediat după momentul uciderii cu arcul a șarpelui Pithon care reprezintă forțe htonice rudimentare ale lumii materiale, fiind fiul Gaiei – Pământul. Surâsul vag al lui Apolon exprimă în această reprezentare înțelegerea superioară a minții divine care ordonează lumea.

În toate ipostazele, atât în redări sculpturale sau în basorelief, cât și în pictură, este reprezentat într-o atitudine de seninătate severă, el având menirea de a impune ordinea, înțelegerea și măsura care să asigure armonia vieții umane cu Viața Cosmică și cu Legile Universale.

Este înfățișat cu atributele sale principale – arcul cu săgeți și lira; în ipostaza de Mare Arcaș restabilește ordinea înțeleasă ca justețe, iar săgețile sale sunt „blânde”, cum spune Homer, tocmai pentru că reînscrie prin moarte în legea naturii pe cel care a încălcat-o. Lira de asemenea este un instrument al depărtării. Apolon nu se amestecă printre oameni, nu intervine în alegerile lor, nu ii povățuiește. Muzica sa insufla armonie întregii creații, dirijată de gândirea sublimă a lui Zeus. Perfecțiunea acestei muzici are menirea de a îmblânzi tot ce este sălbatic. În unele reprezentări se arată chiar și fiarele pădurii vrăjite la auzul ei, iar firea oamenilor se înnobilează și se educă în spiritul unei înțelegeri superioare a ritmului și a măsurii firești ale Vieții.

El inspiră pe cei care pot asculta și corectează greșelile celor neștiutori. Lira și arcul sunt, așadar, instrumentele apolinice de a ajunge la Lumina Cunoașterii.