Hermes face parte din cea de a treia Dinastie Olimpiană, reprezentată de fiii lui Zeus. De-a lungul timpului a fost considerat succesiv protector al turmelor și crescătorilor de vite, al călătorilor, comerțului, diplomației, scrierii, astronomiei, astrologiei, artelor și magiei. Esența simbolisticii sale este sintetizată de Homer în apelativul de „mesager al zeilor”. Astfel el este cel care unește toate elementele și găsește căi de conciliere a aspectelor oricât de diferite.

ETIMOLOGIE

Numele său trimite la o formă foarte veche de cult prin care era asimilat ca zeul protector al călătorilor întârziați noaptea pe drum; monumentele sale constau într-o coloană patrulateră cu un cap de om în vârf și erau plasate la fiecare răscruce de drumuri și intrare în cetate. În cinstea lui, trecătorii aruncau câte o piatră (hermai) la baza postamentului, numele său traducându-se, astfel, ca cel de pe grămada de pietre. Asemenea monumente existau și la marginea piețelor, unde era adorat ca Hermes Agoraios (Zeul comerțului) sau Hermes Kerdôos (Zeul câștigului). Fiecare dintre ipostazele sale poartă un nume: Hermes Logios (Zeul elocinței), Hermes Enagonios (Zeul competiției), Hermes Hegemonios (Zeul drumurilor) și, nu în ultimul rând, Hermes Psychopompos (Călăuza sufletelor după moarte).

MITURI

Legenda spune că Hermes s-a născut în Arcadia în dimineața celei de a patra zile a lunii, care îi va rămâne consacrată, într-o peșteră pe Muntele Cilene unde Zeus o vizita pe ascuns pe nimfa Maia, prima dintre Pleiade, fiică a lui Atlas.

Îndată după naștere începe să meargă și să vorbească; coboară din leagăn și găsește o carapace de broască țestoasă din care dorește să facă o liră, lipsindu-i, însă, corzile. Se strecoară de lângă mama sa și ajunge în Thessalia, acolo unde fratele său mai mare, Apolon, păzea turmele de vite ale regelui Admetus. Hermes născocește alte copite pe care le pune invers pe picioarele vitelor pentru a induce în eroare și, ajungând în cetatea Pylos, jertfește zeilor din Olimp doi boi din ale căror vintre va confecționa corzile lirei, apoi creează primul flaut. Apolon îl descoperă și îl duce spre judecată lui Zeus în fața căruia Hermes se disculpă, dovedind o elocință extraordinară, și îi oferă lira și flautul fratelui mai mare, care le primește cu multă satisfacție. Zeus, încântat de iscusința și inventivitatea fiului său, îl numește pe Hermes mesagerul zeilor. Însăși originea sa ca rod al unirii Spiritului (Zeus) cu natura manifestă (Maia) îl situează în poziția de intermediar între cer și pământ, între lumea divină și cea terestră, între etern și trecător. În același timp el stăpânește și modelează lumea materială având capacitatea de a o transforma și înnobila cu mare rapiditate, ingeniozitate și eficiență. Hermes este, astfel, simbol al inteligenței creatoare.

Principalele sale atribute sunt încălțările înaripate, coiful invizibilității, numit și coiful lui Hades de care se folosise Cronos și o dată chiar Atena (Iliada), și pălăria cu boruri numită petaso; în semn de reconciliere, Apolon îi oferă caduceul de aur, asemănător cu al fiului său, Asclepios, zeul medicinei. În jurul axei verticale se înlănțuie doi șerpi care se întâlnesc în partea de sus reprezentând concilierea opuselor, unirea lumii superioare cu cea inferioară care devine, astfel, înaripată. Alteori poartă o sabie scurtă și o capă când apare în ipostaza de războinic trimis de Zeus.

Se păstrează în mentalitatea grecilor versiunea sa arhaică de divinitate pastorală, al cărei fiu este Pan, zeul păstorilor și al naturii, sau ca zeu al șansei și mare artizan, dar mai târziu atributele sale sunt interpretate mai profund și este adorat în principal ca zeu psihopomp. Este singurul care primește de la Zeus puterea de a circula liber în cele trei niveluri cosmice – Olimp, Pământ și Infern, asigurând corespondența acestora. În perioada elenistică, când grecii dezvoltă conștiința necesității de a se autodepăși, acesta devine patronul cunoașterii oculte, alchimiei, magiei, zeu civilizator, cunoscătorul tuturor secretelor.

În interpretarea lui Mircea Eliade, a apărea pe neașteptate, a se face nevăzut și a ajunge oriunde sunt modalități de a fi ale Spiritului. Oamenii îl asociau cu inteligența practică, prin capacitatea de a se orienta în lume la oricare nivel, dar și cu Logos (personificarea gândirii, inteligenței divine). El transcende funcțiile celorlalți zei și îi învață pe oameni tot ce au nevoie să știe - de la comerț la poezie, de la medicină la magie - pentru a descoperi spiritul și a se înălța spre divin. De la Hermes deprind oamenii și obiceiul de a aduce ofrande zeilor, pe de o parte ca omagiere a principiilor și valorilor reprezentate de aceștia, iar pe de altă parte, ca efort personal de a activa noi calități și valențe interioare.

Ulterior va fi asimilat cu Thot din Egipt (vicarul lui Amon-Ra) și cu Mercur din Imperiul Roman. Funcția sa este atât de legată de gândirea greacă încât va supraviețui creștinismului până secolul XVII cu numele de Hermes Trismegistus (Hermes de Trei Ori Mare), zeul alchimiei și al hermetismului, cel mai iubitor de oameni și cel mai darnic dintre zei, cum îl descrie Aristofan în lucrarea sa, Pacea.

SĂRBĂTORI CEREMONII TEMPLE

Din Arcadia, cultul său se extinde în Atica, Creta, insula Samos și în toată Magna Grecia unde era asociat cu Afrodita și adorat în templele dedicate ei. Ca însoțitor al Afroditei de Aur, Hermes facilita trezirea iubirii, care avea nevoie de un moment favorabil, de noroc cum spuneau grecii, pentru a se împlini. Îndrăgostirea însăși era considerată un eveniment fericit și o șansă neașteptată oferită de zeița iubirii cu ajutorul lui Hermes.

Statui și reliefuri existau și în Templul lui Zeus din Atena și în gimnaziile unde urmau să se țină Jocurile Olimpice, iar în sanctuarul din Tanagra era păstrat un arbust de fructe sălbatice sub care se credea că zeul se ascundea să creeze. Zeului roman Mercur, care a preluat multe dintre atributele lui Hermes, i se dedica festivalul Mercuralia ținut în fiecare an pe 15 Mai când negustorii și călătorii își stropeau corăbiile și marfa cu apă din Fontana Capena pentru noroc.

În ultima zi a Anthesteriilor, ca sărbătoare a primăverii și a tuturor morților, doar lui Hermes i se aduceau ofrande în ipostaza sa de zeu al lumii subterane, Hermes Chtonios. Morții însoțiți de acesta erau cinstiți și li se dedicau discursuri festive, muzică și spectacole de teatru.

REPREZENTĂRI ÎN ARTĂ

Unele dintre reprezentările sale în calitate de zeu psihopomp se regăsesc pe vase din diferite perioade prezentând scene din mitologie și din imnurile dedicate lui. Hermes o prinde blând de mână pe Euridice pentru a o conduce înapoi în lumea subterană când Orfeu întoarce capul și o privește. De asemenea, îl găsim în compania lui Herakle pe care îl ajută în ultima probă în lupta cu Cerberul sau însoțind-o pe Persefona în călătoria ei anuală pe pământ.

Imagini de pe vase în tehnica figurilor roșii îl redau în ipostaza de călăuză a sufletului după dezincarnare. Arta statuară ni-l prezintă fie ca un frumos tânăr păstor sau ca pe un bărbat matur cu privirea senină și în mișcare. Zâmbetul misterios al statuilor sale grecești sugerează bucuria pură și inspiră încrederea în resursele inepuizabile ale Vieții care oferă suportul necesar pentru ca fiecare dintre încercări să ajungă la bun sfârșit.

Dintre operele care povestesc despre Hermes, în Iliada se află cea mai frumoasă scenă. Zeus îl trimite în ajutorul regelui Priam în tabăra aheilor, iar el i se arată tatălui îndurerat cu chipul unui bărbat din suita lui Ahile și îl conduce printre străjile grecilor în siguranță, ocupându-se de cele mai mici detalii. Apare pur și simplu ca o împrejurare norocoasă la care bătrânul tată nici nu îndrăznea să spere, de unde deducem că făptura lui nu are nimic grandios și miraculos, ci intervine aparent natural, neobosit în slujba unui plan divin ascuns.