„Diferența dintre un trunchi care plutește și o barcă făcută din același lemn este că aceasta din urmă are vâsle și poate înainta contra curentului” - Dr. N. Sri Ram

Am ascultat aceste cuvinte rostite chiar de Sri Ram în deja îndepărtata mea tinerețe. Fraza nu făcea parte din nici unul dintre discursurile sale și nu știu dacă a inclus-o în vreo carte. A apărut spontan într-o conversație.

Am meditat mult asupra ei și, când a sosit ceasul plăsmuirii celor mai înalte Idealuri într-o Școală de Filosofie în manieră clasică, parabola cu trunchiul de copac și barca și-a pus amprenta asupra tuturor gândurilor, sentimentelor și acțiunilor.

În general, bărbații și femeile sunt asemenea trunchiurilor de copac aruncate în râul vieții și, la început intacte și uscate, mai târziu lovite și ude, plutesc în derivă în sensul curentului sau al ramificațiilor acestuia inițiate de puternicii Lumii... Înaintează astfel... lovindu-se cu violențe inutile, corupți și necinstiți, fără o direcție sigură sau un port fix, până când se desfac în așchii și se scufundă în acest râu care curge necontenit, fără să știm de unde vine și încotro merge.

Biete trunchiuri de copac rupte, tăiate, târâte dintr-o parte în alta și abia reușind, prin greutatea lor, să opună rezistență curentului. Mulțimea întunecată alunecă gemând în mersul său neobosit, dar... atât de obositor! Ziua, soarele dezvăluie putreziciunea scoarțelor, iar noaptea tumultul umbrelor curge mereu orizontal, și doar în mod excepțional câte un trunchi se ridică spre stelele îndepărtate. Fluviul trunchiurilor de copac!

Sunt din ce în ce mai multe și se lovesc unele pe altele, se chinuie, se rup în bucăți... fluviul trunchiurilor de copac!... Cât de mult am meditat asupra lui!

Dar an după an am învățat tehnicile aproape uitate de dăltuire și cioplire a lemnului... acel lemn din care suntem făcuți toți. Lovituri rapide de secure la suprafață și cărbune încins în adâncime, reluate continuu. Experiența, deși se inspiră de la Marii Maeștri ai Omenirii, este întotdeauna dureroasă și are o durată infinită... Trebuie să se taie în profunzime, acolo unde egoismele și lașitatea își împletesc firele încâlcite, iar iluzia te face să crezi că tu ești trunchiul și că te rupi în bucăți pe tine însuți. Dar lucrătorul perseverent, impulsionat de voința care se ridică deasupra tuturor lamentațiilor materiei intrate în putrefacție, își continuă munca.

Încetul cu încetul, lemnul cândva necioplit se transformă într-o ambarcațiune. Se conturează prora ascuțită și pupa rotundă. Rana de odinioară, cavitatea, este acum un receptacul șlefuit pentru Sufletul călător.

Din resturi s-au făcut vâslele flexibile care, după cum sunt mânuite, vor da un impuls și în același timp vor sluji ca timonă. Și, cu răbdare, se vor șlefui marginile grosolane până când se vor transforma în borduri ușoare și solide.

Și... astfel am făcut barca!

Mulțimea de trunchiuri de copac o privește cu un amestec de uimire și repulsie. Și pare găunoasă, fragilă, inutilă, caraghioasă, periculoasă, demnă de dispreț. Doar nu e un trunchi de copac...E o barcă! Și ca și cum aceasta nu ar fi destul, vâslește împotriva curentului. Acest lucru e de neiertat! Să nu fie la modă, să nu-și schimbe culoarea după noroiul care vine? Să aibă propria sa culoare și să vâslească deasupra noroiului, abia atingându-l?... E de neconceput! Și echipajul ei, cu membri atât de stranii!

Acești membri spun că nu suntem toți egali căci, dacă am fi, am putea greși împreună fără speranța de a ne ajuta unii pe alții, că egalitatea nu există în Natură și nici nu e posibilă sau de dorit. Că deosebirile sănătoase înfrumusețează întregul și îl smulg din plictiseală și din spiritul de teamă. Spun, de asemenea, că diferitele religii sunt adaptări în spațiu și în timp ale aceluiași Mesaj și că, de aceea, nu există vreuna mai bună și nici mai rea decât alta deoarece, cu excepția acestui scurt mesaj, totul e contribuția oamenilor, cu ignoranța și dorințele lor... Și că aceștia s-au copiat unii pe alții de-a lungul miilor de ani.

Afirmă că nu cred în Dumnezeu, ci știu că El Există și că acest lucru e evident. E suficient ca omul să cunoască drumul și să pornească pe el pentru a-l descoperi. Că Sufletul e nemuritor și necorupt și că nu trebuie confundat cu veșmintele și măștile pe care le adoptă periodic. Că, dacă există iertare, aceasta e dincolo de răscumpărare după legea acțiunii și reacțiunii și că acestea sunt legi mecanice ale Naturii: că acela care seamănă grâu va culege totdeauna, mai devreme sau mai târziu, grâu, iar cel care a semănat spini va obține doar spini.

Miracolul nu există ca atare, există doar niveluri ale cunoașterii. Ceea ce ține de fenomen e secundar; sacerdotul babilonian care îi orbea pe cei din jur cu micile sale fulgere artificiale ce îi treceau dintr-o mână în alta, ar fi azi un simplu electronist. Și Sfântul Patriciu – un chimist care știe ce se întâmplă când se toarnă apă peste fosfor alb sau var nestins.

Un membru al echipajului bărcii nu are nevoie de baghete magice. El caută și găsește treptat adevărul. Depune tot efortul în vâslit și distinge lucruri pe care ceilalți nu le văd, deoarece vâslește împotriva curentului. Urcă pe firul apei până la izvoarele sale pure și necontaminate. Sufletul său e plin de entuziasm și îi plac râsul și lucrurile frumoase.

Îl supără zgomotele cacofonice și îi plac frumoasele melodii ale lui Strauss, catedralele de lumini și umbre ale lui Wagner și sonatele lui Mozart. Nu se preface că vede o perspectivă în spatele amestecului de ochi, nasuri și cozi ale pictorilor moderni și preferă să meargă prin zăpadă cu Goya, să privească cerurile gri ale lui Velasquez, să surprindă lacrimile cristaline dintr-un tablou de El Greco sau să se piardă pe căile fantastice ale picturilor murale din Pompei.

Nu crede că drogurile ar fi un lucru bun, ci unul rău, pentru că cei care abuzează de ele se transformă în bestii degenerate care fură și ucid pentru a le obține.

El crede în ordinea armonioasă și vitală care depășește mecanismul orb al programelor deja făcute de alții. Crede în libertate în măsura în care există oameni capabili s-o aprecieze și s-o respecte pe a celorlalți. Crede în voință, în bunătate și dreptate și consideră că o lume fără aceste virtuți e asemenea unui bulgăre de lut căruia trebuie să i se dea forme armonioase, învingând orice rezistență a materiei brute. Crede într-o lume nouă și mai bună, dar pentru ca aceasta să apară la orizont, este nevoie de vâslași noi și mai buni. Cei care se abandonează râului vieții, în mijlocul slăbiciunilor și lamentațiilor, sunt târâți inexorabil spre distrugerea fizică, psihică și mentală.

Crede într-o știință care să servească omului, vieții în general și, mai presus de toate, Planetei în sens global deoarece este casa noastră cosmică, iar noi o dezechilibrăm și o aducem pe marginea prăpastiei. Crede că structurile vechi și inutile trebuie să lase locul, în spiritul reînnoirii naturale a vieții, altora tinere și puternice, fără complexe și limitări care îl înjosesc pe cel lucid. Și... mai presus de toate... membrii echipajului cred în ei înșiși și în barca pe care au construit-o.

Când trec vâslind pe râul vieții, mulți oameni cu inima tânără și mintea lucidă încep să muncească și să transforme trunchiurile de copaci în nave, pentru a cunoaște minunata aventură spirituală împotriva curentului.