Maya este o veche zeitate orientală ce simbolizează iluzia, vălul cu care Natura acoperă totul, astfel încât oamenii să nu-i poată descoperi cu prea mare ușurință legile ascunse. Astfel, frumusețea Mayei și nenumăratele ei jocuri ne înșală, ne seduc și ne umplu anii vieții pe care o avem de trăit pe pământ.

Iluzia se joacă cu simțurile noastre, iar noi ne prindem, mai mult sau mai puțin conștient, în joc. Iluzia nu este sinonimă cu inexistența, căci în caz contrar nici n-am putea să o percepem. Jocurile iluziei antrenează realități, dar realități efemere, adevăruri care nu izbutesc să trăiască mai mult decât un balon de săpun… mai mult decât o iluzie. Noi însă, în ignoranța noastră, credem că aceste adevăruri de o clipă sunt totul.

Investindu-ne puterile și cele mai mari speranțe în jocurile Mayei, ajungem să cunoaștem durerea. Atâtea lucruri dorite ne scapă printre degete și devenim orbi, lipsiți de capacitatea de a percepe realități mai durabile, mai ferme, mai apropiate de veșnicie.

Oare de ce ne jucăm? De ce acceptăm jocul Mayei fără să ne dăm seama că e o iluzie? Am putea răspunde la întrebare dacă am înțelege de ce se joacă un copil. Copilul se joacă deși știe că jocul lui este o născocire; simte nevoia să încerce, să-și probeze puterile și să se pregătească pentru un alt joc, mai important, jocul care este însăși viața.