Cetatea italiană Florența va avea prima acces la redescoperirea principalelor opere ale culturii arabe şi ale antichităţii greceşti din domeniul medicinii, filosofiei, alchimiei şi religiei adunate în Biblioteca din Toledo, de către filosofii arabi, în perioada secolelor XII-XIII. După retragerea arabilor din Peninsula Iberică, acest tezaur cultural va fi tradus în limba latină şi, astfel, adus la cunoașterea europenilor. La acestea se adaugă și contribuția învăţaţilor bizantini, veniți din Constantinopol în Florenţa, printre care şi Georgios Gemistos Plethon, care aduce cu el ideile filosofiei antice grecești şi le expune în faţa umaniştilor italieni.

Ca rezultat al intersectării și combinării mai multor curente de gândire din Orient şi Occident, la începutul secolului XV (Quattrocento), Florenţa devine capitala culturală a Renaşterii, centrul unde se formulează o nouă concepţie filosofică despre lume, numită Umanism, dar și un atelier în care se experimentează noi forme de expresie în toate domeniile.

Din acest nou nucleu al spiritualităţi europene, ideile noi s-au răspândit apoi în toată Europa către sfârşitul secolului XV şi începutul secolului XVI. Călătoriile și schimburile permanente dintre intelectuali şi artişti, dar şi legăturile comerciale, ca și conflictele armate (războiul franco-italian) au favorizat întâlnirea culturilor.

Filosofii și artiștii renascentişti au reuşit să stabilească o punte de comunicare între trecut şi prezent, între spiritualitatea Antichităţii şi tradiţia creştină, valorizând tezaurul moştenirii acestora prin forme noi, adaptate nevoilor prezentului. Umanismul a oferit un cadru potrivit omului Renaşterii, devenit conştient de libertatea sa. Este modelul unui om perfecţionat prin etică, estetică şi spiritualitate, capabil să îmbine armonios gândirea şi creativitatea, imaginaţia şi acţiunea, libertatea individuală şi legea naturală. Conştient și responsabil de propriul destin şi de locul său în lume, omul Renașterii este implicat activ în viaţa cetăţii și participă în mod creativ la o lume dinamică ale cărei părți sunt conectate într-o rețea de corespondențe la toate nivelurile, de la cel uman la cel cosmic.

Începând cu sfârșitul secolului XIII, la Florența se produce revirimentul cultural şi ştiinţific iniţiat de familia de Medici, fenomen  comparat şi egalat doar de cel din Atena, din timpul lui Pericle. Aceasta era  una dintre cele mai bogate familii florentine, proprietară a băncii Medici cu filiale în întreaga Europă,  dar ai cărei reprezentanți au avut largi deschideri culturale și au promovat educația, arta, filosofia, asigurând cadrul prielnic exprimării fenomenului Renașterii italiene.

Inspirat de operele clasice, Cosimo de Medici (1389-1464), unul dintre cei mai bogați oameni din Europa la acel moment, numit de contemporanii săi „părintele patriei”, a înfiinţat la Florenţa, pe care o considera o nouă Atena, Academia Platonică.

 Pentru a conduce Academia, Cosimo l-a ales pe Marsilio Ficino (1433-1499), filosof, medic și scriitor format în spiritul idealismului antic. Acesta aprofundează și traduce operele de referință din filosofia antică: Corpus Hermeticus, Versurile magice ale lui Zoroastru, Versurile de aur ale lui Pitagora, Kabala, Imnurile orfice, Oracolele caldeene, lucrările neoplatonicilor: Plotin, Porfir, Iamblichos, Proclus. În anul 1462, începe  studiul sistematic al filosofiei platonice după izvoare originale, în Academia de la Careggi, vila pe care i-a pus-o la dispoziţie Cosimo de Medici și traduce Dialogurile lui Platon.

Marsilio Ficino a făcut cunoscută întregii Europe filosofia platonică, lucrările posterioare purtând amprenta influenţei sale. De aceea a fost considerat unul dintre cei mai importanţi maeştri ai conştiinţei moderne. Marsilio Ficino era numit de discipolul său preferat, Pico della Mirandola, „Platonul florentin”.

Cei mai importanţi discipoli ai lui, Bessarion şi Argyropoulos, au contribuit, de asemenea, în mod semnificativ la dezvoltarea mişcării renascentiste prin răspândirea idealismului platonic în cercurile culturale florentine.

O altă figură importantă a Academiei florentine şi a umanismului renascentist a fost Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494). Prodigios filolog şi teolog, orator de excepţie la 14 ani, de o erudiție impresionantă, Pico della Mirandola întruchipează efervescenţa spiritului renascentist. A studiat la cele mai bune universităţi dreptul, literatura, filosofia şi textele vechi, dobândind vaste cunoştinţe în domeniul misterelor antice, doctrinei pitagoreice, învăţăturilor Sfântului Augustin şi ale lui Toma d’Aquino. Aprofundează Kabala şi Talmud-ul sub îndrumarea evreului averroist Elie del Medigo. Scopul său a fost compilarea și armonizarea învăţăturilor vremii sale în cele 900 de Teze despre toate temele filosofice şi teologice, sub titlul Conclusiones philosophicae, cabalisticae et theologicae, pe care le-a propus spre dezbatere la 25 de ani. Introducerea la Teze, intitulată Discurs despre demnitatea umană, este considerată unul dintre cele mai renumite texte filosofice ale umanismului italian şi Manifestul Renaşterii.

Pico della Mirandola susţine ideea existenţei substanţei divine a sufletului omenesc, fiind conştient de necesitatea libertăţii spirituale a omului. Consideră că omul este veriga şi nodul lumii (vincolo et nodo del mondo), un Microcosmos cu inepuizabile capacităţi de cunoaştere, căruia Dumnezeu i-a lăsat liberul arbitru pentru a-şi făuri singur destinul.

După moartea lui Cosimo, fiul său, Piero I de Medici, continuă să-l susţină pe Ficino, dar Academia străluceşte cu adevărat sub influenţa lui Lorenzo de Medici „Magnificul”, considerat „restauratorul învăţăturilor platonice” sau „stâlpul Academiei” şi un mare Mecena. Lorenzo de Medici a fost protectorul unor artişti universali ca Michelangelo Buonarroti, Sandro Botticelli, Leonardo da Vinci.

Lorenzo Magnificul reînvie banchetele platonice la vilele sale din Ceiano şi Florenţa, unde artişti, muzicieni şi filosofi se reunesc în jurul lui Ficino. Ei erau numiţi ficinieni sau „fraţi întru Platon” şi alcătuiau „familia platonică”, al cărei tată (pater platonica familiae) era Marsilio Ficino. Între ei se salutau cu „salus in Platone”. Condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească erau: erudiţie, moralitate şi prietenia cu Ficino. În grădinile familiei Medici, Marsilio Ficino, Pico della Mirandola, Angelo Poliziano se adânceau în dezbateri filosofice despre om şi aspiraţiile sale şi despre rolul omului în Univers, căutând calea spre Armonia universală. Marsilio Ficino a formulat noţiunea filosofică de Armonie, constituită în legea supremă care trebuie să fie prezentă inclusiv la nivel social, fiind singura modalitate de soluţionare a contradicţiilor existente între oameni. Ca exeget al vechilor tratate de magie şi inspirat din lectura operei filosofului arab Al Kindi, Marsilio Ficino elaborează, sub numele generic de Eros, conceptul privind o forţă ce leagă toate fiinţele între ele şi, astfel, menţine Armonia Universală. Pico della Mirandola considera că Armonia este o lege cosmică pe care intelectul uman este obligat să o respecte în orice circumstanţă. Aceste idei au avut o influenţă covârşitoare asupra creaţiei artistice a vremii.

Codul ideilor platonice străbate întreaga operă literar-filosofică a unor personaje ca Lorenzo de Medici, Vittoria Colonna şi Michelangelo (sculptor, arhitect, filosof şi poet, ultimul mare artist al Renaşterii).

Pornind din Florența, ideile renascentiste au difuzat în secolul XV în primul rând în restul Italiei, apoi în Europa, multiplicându-se în mişcări naţionale şi regionale cunoscute ca Renaşterea italiană, engleză, germană, nordică, franceză, flamandă, poloneză, spaniolă.

Imaginea: Florența, secolul XV, domeniu public.