Astăzi am văzut speranța... Acest dar ciudat, ieșit acum mii de ani din cutia mitică a Pandorei, continuă să fie fundamental pentru oameni. Și o putem vedea, ridicându-ne privirea spre ea, de fiecare dată când descumpănirea și teama pun stăpânire pe noi.

Vechile tradiții ale strămoșilor noștri eleni ne povestesc că, acum mult timp, când oamenii își irosiseră șansele de creștere și salvare, zeii i-au pedepsit trimițând pe pământ o femeie-robot extraordinar de frumoasă. Plină de fățărnicie, această femeie, Pandora, a fost ușor acceptată de oameni, chiar și de eroi, de a căror încredere a profitat pentru a deschide cutia comorii ascunse care o însoțea mereu, lăsând să iasă toate relele cunoscute în lume... Dar în adâncul cutiei a rămas speranța...

Și în adâncul tuturor oamenilor trăiește o rămășiță de speranță când toate drumurile se înfundă, când toate iluziile sunt zdrobite, când nici o lumină nu se întrevede la orizont.

Azi am văzut speranța, iar vederea ei m-a ajutat să înțeleg câte lucruri am pierdut noi, oamenii, pentru ca ea să se prezinte în fața noastră.

Cu siguranță, multe lucruri s-au pierdut; multe valori s-au degradat în acest ciudat moment de tranziție istorică. Într-adevăr, lipsește lumina, lipsește claritatea conceptelor; mintea și sentimentele sunt amorțite în îndeplinirea funcțiilor lor naturale. Totul pare scufundat într-o inerție periculoasă, a cărei forță de absorbție se traduce prin distrugere și violență pe toate planurile. Abia în acel moment, când pare că nu a mai rămas nimic pe fundul cutiei vieții, abia atunci se întrevede speranța.

Speranța înseamnă să așteptăm... să avem acea doză de răbdare și de credință care ne permite să depășim prezentul moment rău pentru a ne lansa energia către un viitor mai bun. Dar, atenție... Speranța nu poate să fie așteptare la nesfârșit.

Acest tainic dar al zeilor este la fel de fragil și subtil ca umbrele fermecate care se profilează în amurg. Trebuie să știm să prindem imaginea cu repeziciune înainte ca ea să se piardă în întunericul nopții. Trebuie să știm să acționăm cu promptitudine odată ce răgazul așteptării ne-a permis să ne tragem suflul.

Speranța nu este un dar pentru oamenii inactivi; nu este nici pentru cei care se lasă doborâți definitiv în fața greutăților. Speranța este o promisiune, dar trebuie să luptăm cu multă forță pentru a da viață acestei promisiuni... Ea promite, iar noi realizăm.

Viziunea speranței m-a umplut de bucurie. Nu putem – nu avem voie – să renunțăm la efortul constant pe care îl presupune existența. Nu este nobil să slăbim imboldul nostru atunci când dificultățile sunt majore. Tocmai atunci când totul pare imposibil și de neînvins, atunci se ridică speranța de pe fundul cutiei magice și promite alte timpuri - pentru cine este capabil să o vadă.

Vrei și tu să vezi speranța? Fii asemenea ochiului care încununează aceste pagini și o vei vedea și tu dincolo de vălul momentului actual, care ne întunecă înțelegerea. O vei vedea înveșmântată în voalurile iluziei, neclară precum visele, dar la fel de reală ca entuziasmul care, sunt convinsă, trăiește în adâncul inimii tale.