Mihail Ivanovici Glinka, considerat părintele muzicii clasice ruse, s-a născut în anul 1804, în regiunea Smolensk, într-o familie nobiliară, unde se familiarizează de mic cu orchestra de muzicanţi populari de la moşia unchiului său. Era impresionat de sunetele clopotelor dezacordate din sat şi atunci când era bolnav i se duceau mici clopote pentru a se distra. Ia lecţii de desen cu un arhitect şi studiază încă de mic vioara şi pianul. O rudă îndepărtată îi daruieşte o carte despre călătoriile lui Vasco da Gama care-l va face să iubească geografia şi călătoriile până la sfârşitul vieţii. La 10 ani, impresionat de prima audiţie muzicală este incapabil să se concentreze la lecţia de desen şi declară "Muzica este sufletul meu". Între 1817 şi 1822 frecventează un pension rezervat nobilimii de la Petersburg, unde îl cunoaşte pe Puşkin şi ia lecţii cu pianistul irlandez John Field, părintele nocturnelor, apoi cu Charles Mayer şi Leopold Fuchs. Lucrează ca funcţionar public până în 1824, când sănătatea şubredă îl obligă să plece în Italia în 1830, unde cunoaşte la Roma pe V. Bellini, G. Donizetti, Mendelssohn şi pe Berlioz. La Milano ia lecţii de canto cu Basili, directorul Conservatorului. Tot în Italia, scrie două lucrări pentru ansamblu de instrumente, Marele sextet original şi Trio patetic, în care apar caracteristici componistice originale, proprii lui Glinka. Petrece câteva luni la Berlin unde studiază armonie şi contrapunct cu Siegfried Dehn, discipolul lui Beethoven, de la care consideră că a învăţat să compună şi care îl încurajează să realizeze un limbaj muzical naţional utilizând armonia polifonică specifică muzicii Rusiei. Va scrie Capriciu pe teme ruse în 1834 şi Simfonie pe doua teme ruse. Revenit în ţară în 1834, întră în cercul artiştilor din jurul poetului Jukovski, cerc frecventat de Puşkin, Gogol, Kukolnik, Odoievski ş.a. şi compune prima operă rusească - O viaţă pentru ţar, inspirată de Ivan Susanin (cum se şi numea iniţial opera), un ţăran care se sacrifică pentru ţar şi pentru a opri o invazie poloneză. Premiera operei, în 1836, la Petersburg este un succes, deşi e primită cu reţineri de către unii nobili ce considerau punerea în scenă a vieţii unui om de rând un afront. Pentru urmatoarea operă, Ruslan şi Ludmila, alege un subiect din Puşkin. Pusă în scenă în 1842, opera se loveşte din nou de reticenţele nobililor ruşi. Va fi apreciată de Franz Liszt, după ce compozitorul, nemulţumit, părăseşte o vreme ţara. La Paris se reîntalneşte cu Berlioz care dirijează fragmente din operele lui Glinka în concertetele sale. Glinka dă un concert din lucrări proprii despre care Berlioz scrie laudativ în "Journal des Débats". În Spania, compune două uverturi simfonice Jota aragoneză sau Uvertura spaniolă Nr. 1 (1845) şi Noapte la Madrid sau Uvertura spaniolă Nr.2., iar la Varşovia, în 1848, compune Kamarinskaia, o fantezie simfonică pe motive populare ruse, considerată prima lucrare simfonică naţională rusă şi "începutul şcolii simfonice ruse", cum avea să spună Ceaikovski. Vals Fantezie pentru pian compus în 1839 şi rescris pentru orchestră, este considerat primul vals simfonic rus. "Ce opera putem face cu melodiile noastre populare! Opera lui Glinka este doar un frumos început" - avea să spună Gogol. Se întoarce la Petersburg, iar în 1851 revine la Varşovia unde compune pentru orchestra guvernatorului general, descoperă şi studiază muzica lui Gluck. Continuă să compună în genuri muzicale diferite, inclusiv muzică sacră. În anul 1856, la Berlin, continuă încă să studieze pentru a-şi desăvârşi tehnica componistică. Meyerbeer, director general muzical al Orchestrei regale, îi programează terţetul din O viaţă pentru ţar, cu care obţine un mare succes. După spectacol, Glinka se îmbolnăveşte grav şi moare la 3 februarie 1857. Corpul lui a fost ulterior reînhumat în catedrala Al. Nevski din Petersburg.