Noțiuni generale

În grecește, megas înseamnă mare, iar lithos este piatră: așadar, „megalit” înseamnă, simplu, „piatră mare”. Trilitele – două blocuri înfipte vertical în sol, acoperite de o placă orizontală – marchează de obicei un mormânt și se numesc dolmene, termen de origine celtă însemnând „mese de piatră”. Cuvântul „menhir” este tot de origine celtă, iar, „cromleh”, prin care sunt desemnate aliniamentele circulare, provine din velșă.

Majoritatea megaliților sunt pietre în stare naturală, transportate uneori de la mare distanță, apoi ridicate pe verticală, toate acestea prin mijloace greu de imaginat pentru o presupusă populație de agricultori din epoca pietrei lustruite. Structurile megalitice europene sunt fie cercuri sau aliniamente de menhire, fie menhire singuratice sau însoțind morminte din piatră. Incintele circulare, numite cromlehuri, sunt mai frecvent întâlnite în Insulele Britanice, unde aliniamentele sunt mai rare. Nu s-a reușit încă întocmirea unei statistici a monumentelor megalitice din Europa, dar se vehiculează cifre de la 40.000 la 50.000; uriașe blocuri de piatră necioplită, înfipte parțial în sol, fie izolat, fie sub formă de trilite, arcuri de monolite, lungi alei de piatră și cercuri mai mult sau mai puțin regulate se întâlnesc în țările scandinave și Insulele Britanice, în Irlanda, Franța, în nord-vestul Germaniei, Spania, Portugalia, precum și în insulele din apusul Mediteranei (în special Malta).

Ipoteze privind semnificația și scopul monumentelor megalitice

Știința actuală admite că marea majoritate a structurilor megalitice din Europa datează din neolitic și din epoca bronzului (mileniile 3-2 î.H), deși cercetări recente le situează mult mai departe în trecut. În general, se consideră că aparțin unei culturi megalitice globale.

Morminte, cultul strămoșilor

Se presupune că majoritatea structurilor megalitice serveau unui cult al morților înrădăcinat în credința că sufletele acestora, odată încredințate pietrelor, împrumută din veșnicia lor; teoria se sprijină pe faptul că mulți megaliți se află în vecinătatea unor necropole, iar unele dintre blocurile de piatră sunt perforate. Câțiva arheologi au interpretat aceste „găuri ale sufletelor” drept locuri prin care se credea că ies și reintră în mormânt spiritele morților.

Cei vechi corelau vârstele vieții omului cu ciclurile anotimpurilor. Astfel, este foarte probabil să se fi practicat ceremonii legate de momentele esențiale ale anului solar, implicând procesiuni, dansuri rituale și ofrande oficiate lângă monumentele megalitice.

Semnificativ în acest sens este faptul că unul dintre cele mai frumoase morminte preistorice cu culoar megalitic (la Newgrange, în Irlanda) a fost construit în așa fel încât o rază de soare să pătrundă până la peretele cel mai îndepărtat, dar numai în cursul celei mai scurte zile din an.

Anumite menhire din Bretania, ridicate în fața unor galerii de dolmene, au fost explicate prin credința întâlnită și în Egiptul antic potrivit căreia sufletele morților, metamorfozate în păsări, își părăsesc mormintele și se așează pe o coloană, în lumina soarelui.

 Lăcașuri de cult

Marile complexe megalitice (precum cele de la Carnac sau Stonehenge) au constituit probabil centre ceremoniale importante. În anumite regiuni din Franța, în Peninsula Iberică și în alte părți, s-au descoperit urmele cultului unei Zeițe protectoare a morților. Însă arhitectura megalitică, cultul morților și venerarea Marii Zeițe nu și-au găsit nicăieri altundeva o expresie atât de spectaculoasă ca în Malta. Săpăturile au scos la lumină 17 temple și se estimează că numărul lor este și mai mare, confirmând teoria că o credință comună a fost răspândită la întregul bazin mediteranean, precum și în Europa Occidentală.

Religia Marii Zeițe

O religie puternică, de sorgine egeeană, i-a îndemnat pe constructorii monumentelor megalitice șă-și construiască mormintele sau templele ținând mereu seamă de zeița lor tutelară. Figura zeiței, securea, coarnele și alte simboluri asociate ei ne duc de la Gavrinis (Bretania) la Anghelu Ruju (Sardinia) și apoi în Creta și chiar la Troia.

Istoricul V. Gordon Childe a vorbit despre o „religie megalitică”, difuzată de exploratorii și colonizatorii mediteraneeni.  În opinia lui, „misionarii” credinței megalitice, cult prin excelență al Zeiței–Mamă, atrăgeau pe lângă comunitățile lor un număr mare de agricultori; într-adevăr, dolmenele și cromlehurile sunt situate în regiunile cele mai propice dezvoltării agriculturii neolitice.

Observatoare astronomice

În cadrul unei religii naturale, Soarele, Luna și stelele sunt zeii care veghează asupra scurgerii timpului, astfel încât adorarea lor presupune și observarea atentă a mișcărilor acestor aștri pe cer. Studiile făcute în multe situri megalitice sugerează că vechii constructori aveau cunoștințe avansate de astronomie și că au aranjat pietrele fie pentru a studia mișcarea corpurilor cerești, fie pe post de uriaș ceas astronomic util în agricultură. O altă ipoteză afirmă că unele ansambluri megalitice (Stonehenge, bunăoară) au fost observatoare astronomice.

Noduri energetice

O altă ipoteză afirmă că megaliții au fost amplasați în puncte de focalizare a curenților energetici telurici. În folclor persistă până astăzi legende privind puterea exercitată de monumentele megalitice în cadrul unor ritualuri religioase străvechi și chiar puterea lor de a menține în ordine și armonie regiunile învecinate.

Motive decorative

Pe megaliți apar frecvent simboluri precum toporul de piatră, cercul înconjurat de raze (simbol solar), siluete de corăbii, arcuri și linii șerpuitoare, „cupule” (mici cavități gravate în suprafață), motive ale torsului uman, imagini de animale (foarte des prezent este șarpele), precum și reprezentări ale Marii Zeițe.

Originile culturii megalitice. Ipoteza Malta

Privitor la originea „culturii megalitice” s-au emis multe ipoteze. Una dintre cele mai interesante afirmă  că leagănul ei ar fi Insula Malta; alte opinii înclină spre Creta sau Micene. Cercetătorii mai îndrăzneți aduc în discuție ipoteza urmașilor unor mari civilizații dispărute, cum ar fi cea atlantă sau a locuitorilor continentului dispărut Mu.

Alte surse leagă monumentele megalitice de druizi, clasa înțelepților și a preoților celți. Tradiția ezoterică afirmă că influența și cultura druizilor veneau din vremuri anterioare celților, de la un neam de o profundă spiritualitate.

S-a pus în mod firesc întrebarea dacă există un loc de origine, o regiune anume de la care a pornit utilizarea imenselor monolite și trilite, pentru a se răspândi apoi pe o arie de-a dreptul uriașă. Câțiva cercetători au opinat pentru insula Malta, oferind trei argumente: mai întâi, monumetele megalitice malteze sunt printre cele mai vechi; apoi, apropierea de țărmul mării a majorității monumentelor pare să indice, la origine, o populație de navigatori; în sfârșit, deoarece există motive întemeiate să presupunem că oamenii culturii megalitice nu aparțineau grupului de limbi indo-europene, ci unuia sau mai multor grupuri mediteraneene.

Alți susținători ai teoriei „civilizației megalitice” îi plasează originile în Insulele Britanice sau în sudul Spaniei, în zona provinciei Almeria.      

Imaginea: „Paulnabrone", Irlanda, sub licență „Public Domain: via Commons. Drepturi de autor: Kglavin. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Paulnabrone.jpg#/media/File:Paulnabrone.jpg