Socrate

Marele filosof s-a născut în dema ateniană Alopex, în anul 470 î.Hr. Tatăl său, Sophroniscus, a fost sculptor, iar mama, Phainarete, era moaşă – profesie la care Socrate a făcut adesea referire, comparând-o cu metoda lui filosofică, maieutica (din grecescul maieuo, „a aduce pe lume”).

De la tatăl său a deprins sculptura, fiind renumit ca autor al faimoasei lucrări în marmură Grațiile înveşmântate, expusă în Acropola din Atena, după cum ne relatează Diogene Laerţiu. A cultivat şi alte arte, precum muzica şi dansul, şi se spune chiar că l-ar fi ajutat pe Euripide la scrierea tragediilor.

Printre profesorii săi s-a numărat şi Anaxagora din Clazomene, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Antichităţii, de la care a învăţat şi Pericle.

O altă legătură spirituală – şi totodată legătură cu Misteriile – a stabilit-o în anul 440 î.Hr., când s-a întâlnit cu marea sacerdotesă a templului lui Apollo, Diotima din Mantineea. Pericle o invitase la Atena să oficieze ceremoniile de purificare a orașului, atins pe atunci de o epidemie de ciumă. Întâlnirea tânărului Socrate cu Diotima avea să fie hotărâtoare pentru viața lui, căci preoteasa l-a iniţiat în misterele orfice ale lui Eros. Mai târziu, Platon a înfățișat momentul în dialogul său Banchetul, unde a inclus un fragment despre Diotima.

Socrate a avut două soții: pe Xantipa (din căsătoria cu ea s-a născut un fiu, Lamprocle) şi pe Myrtle, împreună cu care a avut doi fii, pe Sophroniscus şi pe Menexenus. Unii consideră că a fost căsătorit cu cele două femei în acelaşi timp, căci bigamia fusese legalizată la Atena, în vremuri de războaie frecvente, ca soluţie socială pentru văduvele și orfanii cetății. Se spune că temperamentul nestăpânit al Xantipei i-a pus la încercare lui Socrate, în numeroase ocazii, seninătatea filosofică.

Socrate a fost un soldat viteaz, participând la luptele de la Potideea, în 432 î.Hr., şi Amfipolis, în 422 î.Hr. Când atenienii s-au retras, se zice că el a mers cu spatele, ca să-şi poată înfrunta în continuare inamicul. În afară de plecările pe front, rareori a părăsit Atena. Se știe că a călătorit la Delphi, că a vizitat Corintul, iar în Samos s-a întâlnit cu fizicianul Arhelaus.

Strălucirea discursurilor lui Socrate şi admiraţia stârnită în rândurile concetăţenilor i-au atras invidia a două notabilităţi: Anitus, un bătrân oficial atenian şi Meletos, acolitul său mai tânăr; ofensaţi de ironia filosofului, cei doi l-au acuzat de impietate. Licon, oratorul, a prezentat pledoaria de acuzare, probabil redactată de sofistul Policrate sau chiar de Anitus, în calitate de reprezentant al meşteşugarilor şi magistraţilor poporului. Polieuctus a pronunţat sentinţa, condamnându-l la moarte sau la exil.

Proclus, în comentariul său despre dialogul Cratilos al lui Platon, în care sunt abordate semnificaţiile numelor, afirmă că „Socrate” provine de la sûter tou kr-tou, ceea ce înseamnă: eliberator al forței sufletești, cel care nu se lasă fermecat de lucrurile sensibile. Tot Proclus îi atribuie lui Socrate o maximă adesea citată mai târziu: „tot ce-i frumos e şi anevoios”.

Diogene Laerţiu ne oferă o mulțime de mărturii şi anecdote culese de la autori antici, grăitoare pentru caracterul filosofului atenian: dârzenie, curaj, dominarea pasiunilor, austeritate şi independenţă faţă de puternicii vremii.

Opera lui Socrate

Deşi nu avem nici o lucrare scrisă de la el, moştenirea lăsată de Socrate este de o importanţă colosală, iar viaţa lui a fost un exemplu de devotament faţă de filosofie şi de desăvârşită integritate morală. Discipolii săi au înfiinţat şcoli de filosofie, precum cea a lui Platon sau a lui Antistene cinicul, ori s-au remarcat în alte discipline, de pildă istoricul Xenofon şi oratorul Eschine. Diversitatea punctelor de vedere ale discipolilor înlătură imaginea unui Socrate închis şi dogmatic, așa cum a fost caracterizat uneori.

Pentru Socrate, orice cunoaștere esenţială se supune îndemnului înscris pe frontispiciul templului ce adăpostea oracolul din Delphi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

Virtutea şi raţiunea nu sunt opuse, iar filosofia nu e simplă speculaţie intelectuală, ci un mod de viaţă. Oracolul din Delphi l-a descris pe Socrate drept „cel mai înţelept dintre oameni” tocmai pentru că a ştiut să recunoască limitele cunoaşterii umane. Celebra lui maximă „Ştiu doar că nu ştiu nimic” ne transmite tocmai înțelegerea limitelor. Când omul caută cu seriozitate să se cunoască pe sine, când reflectează la propria-i existență, tot ce contribuie la fericirea lui provine dintr-o plenitudine interioară, nu din plăcerea procurată de lucrurile exterioare.

Întrebările lui Socrate pun mereu în discuţie cunoaşterea preluată fără prea multă judecată proprie şi ignoranţa deghizată în erudiţie, demonstrând că raţiunea şi virtutea nu sunt concepte contradictorii, întrucât raţionamentul este indispensabil descoperirii Binelui, Frumuseții şi Dreptăţii. În acelaşi timp, însă, Socrate a subliniat şi nevoia unei forme mai profunde şi mai personale de cunoaştere atunci când a vorbit despre inspiraţia primită de la daimonul său. Este vorba despre arhetipul cunoaşterii intuitive, despre tradiţia orfică a comunicării cu sufletul lumii, echivalentă cu dezvoltarea conştiinţei morale sau dobândirea iluminării interioare.

Moartea lui Socrate, ca urmare a procesului în care a fost acuzat și condamnat pentru impietate, reprezintă cel din urmă exemplu oferit și totodată încununarea vieţii sale de filosof. Evenimentele şi faptele legate de judecata lui au fost relatate amănunţit de Platon şi Xenofon, discipolii săi. Discursul rostit de Socrate înainte de a bea cucuta, când şi-a luat rămas bun de la cei mai apropiați discipoli, a fost redat cu inspiraţie de Platon în încheierea dialogului său despre suflet, Phaidon. Într-un cadru simbolico-mitic, Socrate atinge aici tema nemuririi, descriind etapele vieţii de apoi în termeni ce prefigurează Divina Comedie a lui Dante.

© Noua Acropola 2017