Confruntarea cu unele dintre problemele ce afectează societăţile actuale a condus la elaborarea a numeroase studii asupra schimbărilor care se produc în personalitatea umană de-a lungul vieţii. În mod evident, problematica acestor schimbări ne interesează pe toţi.

Însă definirea personalităţii este un demers complex, căci nu e simplu să identificăm factorii ce o modifică şi să stabilim dacă sunt exteriori, dacă provin din interiorul fiinţei umane sau sunt o combinaţie. De asemenea, nu este uşor de stabilit dacă toate schimbările personalităţii sunt neapărat patologice.

Situaţiile limită derivă din lipsa de încredere în viaţă şi în sine, din lupta disperată pentru supravieţuire fizică, din războaiele şi terorismul care afectează întreaga lume. Sectele şi fanatismul religios, confruntările politice, setea de putere şi alte plăgi similare îi răpesc personalităţii umane reperele fixe şi o condamnă la o dezvoltare anormală. De aici fragilitatea ei şi diversele denaturări.

Ce este personalitatea?

Nu ne propunem să revizuim aici multiplele teorii propuse de-a lungul istoriei. În general, se acceptă faptul că personalitatea este un produs al formării şi al evoluţiei fiinţei umane pornind de la doi factori de bază: temperamentul şi caracterul. Temperamentul, după cum l-a descris deja de multă vreme Hipocrate – flegmatic, sangvinic, melancolic sau coleric – depinde de o stare organică înnăscută care permite individului să se exprime spontan faţă de lumea exterioară.

Caracterul este consecinţa unei dezvoltări treptate prin care individul echilibrează presiunile temperamentului şi ale instinctelor, conturând un comportament şi urmărind scopuri care, în mod logic, pot varia în funcţie de educaţie şi de relaţiile fiecărei persoane cu ceilalţi oameni şi cu lumea înconjurătoare.

În ceea ce priveşte personalitatea, în dezvoltarea ei se impune fixarea conştiinţei ca centru, cu scopul de a îmbunătăţi acest ansamblu de elemente constitutive care ajung să diferenţieze o persoană de celelalte. Se referă la integrarea obiceiurilor, atitudinilor, ideilor, memoriei, motivaţiilor, direcţiilor de acţiune, de aici rezultând comportamentele îndreptate spre exterior, observabile, şi cele orientate spre interior, nu întotdeauna vizibile (emoţii, idei, etc.).

Cicero, adept al ideilor lui Platon şi Aristotel, a definit personalitatea în patru moduri diferite, în acord şi cu conceptele actuale, mai degrabă cu cele psihologice decât cu cele strict biologice. Potrivit lui Cicero, personalitatea este deopotrivă:

- O mască (din traducerea literală a latinescului „persona”), o înfăţişare folosită de fiinţa umană pentru a se prezenta în faţa celorlalţi;

- Un scop, o finalitate umană;

- O responsabilitate ce conferă demnitate;

- Un ansamblu de calităţi care fac fiinţa umană demnă de condiţia sa.

Merită amintit faptul că, atât pentru Cicero, cât şi pentru mulţi alţi filosofi din epoca sa, calităţile personalităţii gravitează în jurul moderaţiei, autodisciplinei, prudenţei, toleranţei, generozităţii şi integrităţii morale. Pe scurt, este vorba de capacitatea raţională şi spirituală de a controla factorii iraţionali şi instinctivi, proprii animalelor.

Probabil că în prezent valorile amintite nu mai sunt considerate a fi cele mai semnificative, dar, fără îndoială, tindem să credem că absenţa lor contribuie în mare măsură la o formare defectuoasă a personalităţi şi la tulburările care derivă de aici.

Personalitatea din perspectiva filosofiei esoterice

Potrivit viziunii filosofilor antici, preceptele filosofiei esoterice – sursa universală ce a servit ca fundament ideatic pentru sute de gânditori antici şi moderni – prezintă personalitatea ca pe o mască, însă nu în sensul peiorativ al termenului. Personalitatea este învelişul natural adoptat de spiritul uman când se manifestă în lumea concretă. Spiritul are nevoie nu numai de o protecţie a naturii sale subtile, ci şi de un mijloc de exprimare, reprezentat de personalitate.

Conform acestor doctrine, personalitatea este alcătuită din patru componente de natură diferită şi, prin urmare, putem vorbi despre o personalitate formată, completă, închegată, sănătoasă, numai atunci când elementele se armonizează prin efortul voinţei şi al inteligenţei.

Se combină astfel:

- Corpul fizic, cu toate elementele organice din care este constituit;

- Vitalitatea, atribut al corpului fizic atât timp cât este viu, adică manifestat. Corpul mort îşi menţine forma pentru un timp, însă nu şi vitalitatea;

- Psihicul, cu toată bogăţia sa de emoţii, pasiuni şi sentimente;

- Mintea, cu capacităţile sale latente sau dezvoltate de a raţiona şi de a selecta inteligent ideile pentru a face din ele motoare ale acţiunii.

După cum se observă, nu sunt multe diferenţe între aceste definiţii şi cele actuale, care se referă la integrarea factorilor temperamentali biologici cu cei psihologici şi intelectuali. De asemenea, nu considerăm că ar exista mari deosebiri nici în ceea ce priveşte efortul conştient pe care fiecare individ trebuie să îl depună pentru a coordona toţi factorii constitutivi. Personalitatea, aşadar, se schimbă pe măsură ce omul evoluează, creşte şi ajunge la un echilibru prin care atinge o mai mare maturitate.

Caracteristicile personalităţii: este schimbătoare şi multilaterală.

Astăzi se afirmă că personalitatea are caracteristicile unui întreg organizat, dar cu o stabilitate relativă. Cu alte cuvinte, în anumite momente sau etape ale vieţii, se poate atinge o organizare stabilă, însă aceasta tinde să se piardă în împrejurări mai deosebite.

În acelaşi sens, unele texte antice descriu dificultatea obţinerii unei personalităţi echilibrate şi a menţinerii ei în această stare, nealterată de nimic sau, în cel mai bun caz, dificultatea de a limita durata şi relevanţa modificărilor nedorite. În opera Bhagavad Gita, parte integrantă a marii epopei indiene Mahabharata, personajul central – prototipul fiinţei umane – se plânge maestrului său: „[Căci] mintea [...] este neliniştită, agitată, puternică, îndărătnică; socot că ea este tot aşa de greu de stăpânit ca şi vântul”.

În continuarea străvechiului text sunt prezentate sfaturile înţelepte care ajută la dominarea minţii, adevărată cheie a personalităţii: exerciţiul susţinut şi atenţia continuă, disciplina, vigilenţa şi răbdarea, împreună cu o hotărâre de nestrămutat.

În realitatea cotidiană, departe de a se reuşi aplicarea acestor sfaturi, stabilitatea şi stăpânirea personalităţii rămân cuceriri variabile, iar noi ajungem adesea să ne resemnăm cu gândul că nu le putem atinge sau să recurgem la paliative care nu remediază cauzele problemei.

La ce schimbări ale personalităţii ne putem aştepta în cadrul aşa-numitei „normalităţi”?

• Progresele proprii perioadei de creştere şi de maturizare, care oferă o amplitudine mai mare, un echilibru mai bun şi integrarea tuturor componentelor personalităţii;

• Oprirea progresului, naturală sau declanşată de diverşi factori: educaţie, vârstă sau lipsa de interes;

• Un regres sau o dezintegrare ce corespund bătrâneţii sau unor situaţii traumatizante exterioare şi/sau interioare.

Subliniem însă faptul că aceste schimbări, în bine sau în rău, nu sunt uşor de controlat, pentru că echilibrul iniţial a fost considerat instabil încă de la început sau a fost afectat prea mult de factori imponderabili şi pentru că personalitatea este un ansamblu alcătuit din mai multe componente, a căror coordonare nu este simplă. Aşadar, multitudinea de faţete este o altă caracteristică a personalităţii. Deşi există cazuri cu adevărat patologice de personalitate dublă sau multiplă, şi boala dezvăluie lipsa unui element superior care să armonizeze personalitatea. Este nevoie, prin urmare, de asocierea între disciplină şi hotărâre, un ansamblu pe care îl numim în general voinţă.

Fără a neglija factorii congenitali ce determină personalitatea şi pe ceilalţi, dobândiţi în mod nefavorabil, în lipsa unei educaţii adecvate, adevărata personalitate este o realizare individuală şi conştientă. Şi prin individual nu ne referim la faptul că fiecare ar trebui să o obţină în mod izolat, ci la responsabilitatea faţă de propria cucerire; niciun om nu poate oferi altuia echilibrul personal care îi lipseşte. Oricine poate fi ajutat, sfătuit, îndrumat pe o cale potrivită, dar fiecare, individual, trebuie să se realizeze pe sine; după o îndrumare potrivită, cel puţin a primilor paşi, fiecare om îşi poate continua construirea personalităţii prin propriile puteri.