N-avem vreo pretenţie să fim originali pe marginea unui astfel de subiect, ci ne propunem doar sa fim novatori; în vreme ce originalul încearcă să se îndepărteze cât mai mult posibil de ceea ce este îndeobşte cunoscut, novatorul recheamă la viaţă o dată şi încă o dată aceleaşi valori fundamentale. Căci Noua Acropolă dă FILOSOFIEI aceeaşi definiţie care dintotdeauna i s-a dat: „Iubire de Înţelepciune”, nevoie ce nu suferă amânare de a dobândi ceea ce ne lipseşte, căutare a unei cunoaşteri profunde, în stare să răspundă cu adevărat celor mai neliniştitoare întrebări umane.

Consecvenţi în distanţarea faţă de orice veleităţi de originalitate, mergem pe urmele învăţăturii platonice ca să punem în lumină trăsăturile caracteristice ale acelei Înţelepciuni ce constituie însăşi esenţa filosofiei. O asemenea Înţelepciune integrală este o culme care se atinge printr-un proces cognitiv dirijat în chip inteligent şi ducând de la crasa ignoranţă până la ştiinţa deplină. Cunoaşterea avansează încetul cu încetul şi nu trebuie nicidecum să eşueze în suficienţa mediocră ce, pretinzându-se ştiutoare, proclamă arbitrar opinii drept adevăruri – în cel mai fericit caz – parţial valabile.

FILOSOFUL nu este un înţelept, încă nu posedă comoara înţelepciunii, o caută doar, se îndreaptă neobosit spre ea. Nu se mulţumeşte cu bogata paletă a opiniilor dominate de intelect: pe măsură ce înaintează pe făgaşul cunoaşterii, se transformă, iar cunoaşterea sa, odată ajunsă la profunzimea lucrurilor, îi devine stil de viaţă. Trăieşte o „Filosofie Activă”, cu alte cuvinte gândeşte, simte şi acţionează la unison. Calea Înţelepciunii înseamnă aşadar acţiune, mistică şi cunoaştere. Nu degeaba ne învaţă vechii Maeştri că drumul discipolar se distinge prin trei virtuţi: investigaţie, devotament şi slujire.

Din ce-am arătat mai înainte reiese că filosoful este un căutător, un explorator conştient al Vieţii, un discipol în formare şi că s-a emancipat de tiparele educaţionale în care se complace simplul învăţăcel.

Ce caută filosoful? Ce ţel urmăreşte filosofia? Filosoful, angajat în căutarea întregului, tinde către Înţelepciunea Supremă. Decurge de aici că orizontul filosofiei este tot atât de larg pe cât imboldul de a afla ce-l determină pe om să acţioneze. Râvna de a înţelege Universul în ansamblu priveşte dispreţuitor cunoaşterea fragmentară, specializarea în anumite domenii cu preţul inevitabil al ignorării altora.

De aceea, lumea percepe în mod obişnuit Filosofia Acropolitană ca pe un vast şi multicolor mozaic, adeseori descumpănitor pentru cei care scapă din vedere de unde-şi trage rădăcinile, căci diversitatea tematică nu este decât ecoul setei nemăsurate de înţelepciune şi expresia palpabilă a celor o mie de drumuri purtând deopotrivă spre una şi aceeaşi ţintă. Denaturările suferite actualmente de filosofie au la origine curente marginale de opinie ce-şi propun să lovească tocmai în acest stil de viaţă, care se defineşte prin strădania de a lumina ungherele încă rămase în întuneric.

Este firesc să te întrebi cum ai putea deosebi calea Înţelepciunii de falsele alternative şi la ce izvoare ar trebui să te adapi ca să capeţi certitudinea că nu greşeşti. În acest caz, Înţelepciunea echivalează cu şuvoiul de energie ce stăpâneşte întreg Cosmosul şi pe care îl numim Viaţă. Aşa cum viaţa se propagă şi circulă de la un corp la altul, tot la fel Înţelepciunea se transmite, încarnându-se din timp în timp. Un lung șir de înțelepți care au trecut prin lume au dat conţinut Istoriei, distingându-se de la primul până la ultimul datorită profunzimii şi perseverenţei neabătute cu care au exprimat aceleaşi adevăruri. Ei sunt cei care oferă răspunsuri edificatoare – nu mereu pe de-a-ntregul „raţionale”, însă întotdeauna perfect inteligibile şi asimilabile – vitale precum apa pentru însetat. Ei sunt cei care pretind îndeplinirea lucrurilor celor mai anevoioase şi mai covârşitoare din punct de vedere cantitativ, cei care ne feresc de iluziile materiei şi ne îndeamnă să ne întoarcem privirea spre lăuntrul nostru, cei care anihilează vanitatea omenească, slujindu-se de înţelepciunea divină.

La ce bun numai să visezi la Maeştri, de vreme ce Ei chiar există în realitate şi este lesne să-I recunoşti? Sunt cei care nu alambichează cunoaşterea de dragul de a o face să pară mai verosimilă, conştienţi fiind că trăsătura definitorie a Adevărului o constituie simplitatea. Sunt cei care nu-şi închipuie că evoluţia se confundă cu manipularea vreunui soi de terminologie exotică ori cu executarea nu ştiu căror extravagante posturi corporale ori cu afişarea unei muţenii desăvârşite, în semn de aşa-zisă meditaţie. Sunt cei care ne demonstrează că – dincolo de trucurile ieftine – astfel de realizări se înfăptuiesc totuşi cu adevărat, numai că necesită o strădanie ceva mai mare sau egală aceleia depuse pentru „cucerirea” unor lucruri infinit mai banale şi mai puţin valoroase. Trebuie să ne ferim de auto-suficienţa ce ne împinge să credem că ne putem descurca şi fără de Maeştri. Nimic nu-i mai îngrozitor decât să te trezeşti singur pe un drum aproape necunoscut şi, pe deasupra, să-ţi disimulezi lipsa de curaj, dându-ţi ifose de om care – culmea! – a avut curajul să se elibereze.