Copleșitoarea masă de probleme pe care le înfruntăm zi de zi peste tot în lume ne face să ne aplecăm cu mai multă atenție asupra dificilei arte a conviețuirii.
Având în vedere că există situații complexe create de nu mai puțin complexa politică internațională și națională a fiecărei țări, cea mai mare parte a conflictelor derivă din prea puțina înțelegere arătată de unii oameni față de alții. Mult căutatul respect pentru opiniile celorlalți nu se întâlnește prea des; dimpotrivă, pe măsură ce secolul se apropie de sfârșit se manifestă o radicalizare a ideilor fiecăruia în parte, a fiecărui grup, partid politic, instituție religioasă, așa încât orice încercare de apropiere a pozițiilor este de la bun început sortită eșecului.

În relațiile strict personale întâlnim mai mult sau mai puțin același lucru. Ceea ce la scară mare ia forma războaielor cu mii de morți, se manifestă în cadrul familiei și la nivel cotidian ca agresiune și ajunge în cele din urmă la abuz și asasinat. S-ar părea că degeaba vorbim aceeași limbă și nu ajută la nimic că sentimentele au putut să unească odată două ființe: când o legătură se rupe sau începe a se degrada, lipsa de conviețuire se înfățișează ca un monstru imposibil de oprit în setea lui de distrugere.

Spre deziluzia noastră, înțelegem că sunt și sentimente ce mor – dacă au fost vreodată sentimente; că acordurile internaționale sunt supuse mai degrabă intereselor decât dorinței de pace sau cel puțin asta arată faptele. Însă, chiar și așa, din conviețuire ar trebui să se nască un respect care să reziste dincolo de toate diferențele și de încălcarea angajamentelor. Se poate anula un tratat, dar este de neînțeles să faci din fostul aliat un dușman declarat căruia nu i se va îngădui niciodată nimic.
Ca și când nu ar fi de ajuns, vedem cu câtă ușurință se confundă conviețuirea cu încrederea dată de familiaritate în cel mai rău sens al ei. În acest caz, „încrederea” se traduce de fapt printr-un exces de încredere, un exces de familiaritate care subminează considerația unora față de ceilalți. Parcă, pe măsură ce se cunosc mai bine, oamenii descoperă partea cea mai rea din cei cu care își împart viața, parcă fricțiunile zilnice distrug bucuria unei stări de armonie, unitatea și afecțiunea.

Luându-i ca maeștri pe filosofii clasici, vedem că adevărata problemă stă poate în stabilirea unor legături și relații foarte superficiale sau pur și simplu întemeiate pe convenții efemere. În plan personal prevalează emoțiile trecătoare asupra angajamentelor de suflet, în plan politic prevalează interesele financiare și partinice asupra spiritului de fraternitate.

Astfel, nu trebuie să ne mire că atât emoțiile, cât și fragilele opinii dispar de la o zi la alta, lăsând în locul cuvenitului respect un anume resentiment față de o relație umană pe care preferăm să o ignorăm sau chiar ne dorim să nu fi existat niciodată. De aici și până la violență sub toate formele ei sunt doar câțiva pași.
Profesorul Jorge Ángel Livraga spunea odată că conviețuirea este arta de a trăi și de a-i lăsa și pe alții să trăiască și că pornește inevitabil de la necesitatea unor trăiri proprii, pentru a le putea apoi împărtăși cu ceilalți.

Ar trebui să ne aplecăm așadar cu mai multă dedicare asupra trăirilor noastre, asupra dezvoltării vieții noastre interioare, asupra aprofundării sentimentelor – respingând emoțiile rapide – și asupra echilibrării ideilor, îndepărtându-ne de oscilațiile îndoielilor-diversiuni. Cu aceste câteva îndrumări simple i-am oferi un loc mult-doritei conviețuiri, atât de râvnită de noi toți.