A trăit la Atena, între 470 și 399 î.Hr., în perioada numită „Secolul de aur al lui Pericle”.

Deși nu a lăsat nici o scriere, figura sa a străbătut secolele ca emblemă a filosofului, cel „îndrăgostit de Adevăr”, în căutarea căruia s-a aflat neobosit, întreaga viață.

Influența sa asupra gândirii grecești a fost atât de marcantă, încât toți filosofii acestei civilizații sunt clasificați în raport cu Socrate: presocratici (Thales, Anaximene, Anaximandru, Heraclit, Parmenide, Zenon din Eleea, Pitagora, Anaxagora, Democrit, Empedocle), marii socratici (Platon și Aristotel), micii socratici (megarici, cinici, cirenaici, sceptici, stoici, epicureici).

Biografie

S-a născut într-o familie modestă din Atena: tatăl său, Sophroniscos, a fost sculptor, iar mama sa, Phainarete, moașă. Și-a desăvârșit educația într-o ambianță culturală deosebită, dominată de marii gânditori antici (ulterior numiți presocratici) și de dramaturgi impunători precum Eschil, Sofocle, Euripide. S-a căsătorit cu Xantipa și a avut trei copii. A luptat pentru Atena în trei campanii militare ca simplu hoplit (infanterist), dând dovadă de curaj, rezistență fizică, stăpânire de sine și spirit de sacrificiu. Pe câmpul de luptă a salvat viața unor personalități ale momentului, printre care Alcibiade – un foarte bogat om politic – și istoricul Xenofon, fără a urmări gloria sau vreo altă recompensă. Cu excepția acestor războaie, nu a ieșit niciodată din orașul natal, ale cărui legi le-a respectat cu mare strictețe, îndeplinindu-și consecvent toate îndatoririle cetățenești. Toată viața a dat dovadă de simplitate, justețe, cumpătare, demnitate. Nu a fost niciodată mânios, supărat sau ostil față de cei care l-au atacat, dar uneori le-a răspuns cu o fină ironie și cu replici rămase anecdotice. A avut mulți discipoli din rândul celor mai distinși tineri atenieni.

Opera

Socrate a devenit filosof după ce Oracolul din Delphi l-a proclamat omul cel mai înțelept din Atena. Cercetând motivele acestei alegeri, a ajuns la concluzia că el este singurul care își recunoaște ignoranța și nevoia de a învăța: „Tot ceea ce știu este că nu știu nimic, dar știu că pot ști mai mult decât știu”.

Socrate este prin excelență „filosoful în cetate”. Pentru el nu este suficient să cunoască și să trăiască Adevărul. Se simte dator și responsabil să încurajeze și la ceilalți procesul cunoașterii de sine. Este motivul pentru care îl regăsim de fiecare dată în locuri publice, adresând tuturor întrebări iscoditoare, neașteptate, uneori incomode, dar care obligă la reflecție despre aspecte cu adevărat valoroase.

Nu am alt scop, spunea Socrate în „Apologia”, mergând pe străzi, decât să vă conving că nu trebuie să cedați în fața corpului și a bogățiilor, ci să vă ocupați cu aceeași ardoare de îmbunătățirea sufletului. Vă repet că nu bogățiile aduc virtuți, ci virtuțile aduc bogăția și tot ceea ce este prielnic, fie individului, fie statului. Eu sunt tăunul de fiecare zi. Nu încetez niciodată să vă trezesc.

Dialogul socratic și Maieutica

Dialogul socratic este o tehnică de educație: prin întrebări potrivite și o convorbire corect condusă se ajunge ca interlocutorul să descopere singur răspunsurile. Finalitatea dialogului socratic este trezirea sufletelor. Omul este ajutat să descopere – pe baza propriului discernământ – ce este mai valoros în sine însuși, sensul vieții sale, comportamentul moral pe care să îl adopte, Idealul pentru care să trăiască.

Maieutica lui Socrate este arta de a da naștere nu corpurilor, ci sufletelor. Socrate solicită participarea directă a discipolului, pe care îl ajută în mod activ să se „nască” pentru realitatea mai profundă și înaltă a sufletului său.

Socrate a fost el însuși un exemplu de practică a virtuții: curajos în convingeri, și-a orânduit existența în conformitate cu principiile morale, a respectat legile cetății chiar și atunci când concetățenii l-au condamnat la moarte.

Dialogul său s-a opus discursului sofiștilor. Aceștia au promovat forme intelectuale atrăgătoare, dar nu întotdeauna având conținut real și moral.

În ultima lună de viață, așteptându-și execuția, Socrate le-a vorbit prietenilor și discipolilor apropiați despre nemurirea sufletului, numind-o valoarea cea mai de preț a unei vieți demne. A murit după cum a și trăit: ca un filosof autentic, practicând virtutea până la ultima suflare.

Socrate spunea:

O viață frumoasă și utilă este aceea în care gândirea și acțiunea se susțin neîncetat una pe cealaltă.