Simbolul este reprezentarea unui obiect, este o imagine ce transmite un mesaj sau o idee amplă cu rolul de a aduce într-un plan concret concepte abstracte. Scopul principal este crearea unei legături între lumea vizibilă și cea invizibilă. Prin extensie, toate lucrurile manifestate sunt simboluri ale propriilor esențe.

Mandala este un simbol al ordinii universale. Cuvântul mandala provine din limba sanscrită și înseamnă „cerc”, iar etimologia sugerează, de fapt, sensul de „recipient pentru esență” conferind termenului o traducere mai cunoscută de „cerc magic sau sacru”, fără a se referi strict la forma geometrică. Mandala este un model al organizării ideale a vieții, o proiecție geometrică a lumii, redusă la esența sa. Din această perspectivă, ea este în primul rând o cosmogramă.

Mandala are la bază o configurație circulară ce păstrează o anumită simetrie și poate fi reprezentată într-o mare varietate de forme și culori. Componentele sale esențiale sunt centrul, cercul și cele patru puncte cardinale. În conformitate cu această descriere - reprezentare organizată în jurul unui punct central – se observă frecvent modelul mandalei atât în natură, cât și în lucrurile create de mâna omului.

Universul este format din galaxii, iar acestea sunt la rândul lor alcătuite din planete, stele și alte corpuri cerești - toate având forma de sferoid. Soarele răsare și apune într-un cerc căruia nu-i putem localiza începutul și sfârșitul. Copacii, pietrele și picăturile de ploaie tind spre o formă circulară, iar majoritatea florilor și fructelor au formă sferică. Celulele și atomii, care alcătuiesc totul în univers, sunt de asemenea circulare.

Probabil că omul a început să creeze mandale inspirat fiind de lumea înconjurătoare. În cadrul unei mandale realizate de om se pot identifica trei forme geometrice de bază (cercul, pătratul și triunghiul) ce pot fi dispuse în diverse moduri în jurul unui punct central. Punctul este originea mandalei, cea mai mică unitate a Universului, reprezentând germenele sau sămânța din care apar toate existențele. Cercul și sfera sunt forme de manifestare ale punctului. Cercul simbolizează perfecțiunea deoarece nu are nici început, nici sfârșit, este etern și infinit, sugerând totalitatea și unitatea la nivel micro și macro în Cosmos. Pătratul este dedus din cele două direcții cardinale, cardo (axa N-S) și decumanus (axa E-V), simbolizând lumea concretă, manifestă. Cercul protejează centrul și conținutul sacru din interior.

Mandala este întâlnită începând de la cele mai vechi civilizații. Mandala budistă este realizată direct pe sol, din nisip colorat sau orez, dar apare și sub formă pictată pe pânză sau pe material textil și poate fi folosită ca suport pentru meditație sau pentru a proteja. De asemenea, există și mandale tridimensionale din aur, argint, scoici, piatră, lemn sau lut.

Triburile Navajo din America de Nord pictau pe nisip mandale folosite în practicile vindecătorilor și ale șamanilor.

Din cele mai vechi timpuri, anumite locuințe, cetăți și ulterior orașe sau construcții megalitice au fost ridicate pe modelul mandalei. Corturile păstorilor asiatici, ale indienilor nord-americani și locuințele din anumite zone ale Canadei și Groenlandei sunt doar câteva exemple care respectă acest model geometric. Mandalele sunt prezente în construcția unor edificii religioase: stupe, temple hinduiste și budiste, moschei, zigurate și altele. Exemple de mandale tridimensionale se întrezăresc și în calendarul maya, la Stonehenge sau la Sarmizegetusa.

Cultura occidentală este familiarizată cu mandala în primul rând datorită lucrărilor lui Carl Gustav Jung, care a devenit interesat de această formă odată cu studiile sale de religie orientală. În psihologia jungiană, cercul magic sau mandala sunt vizualizate în vise, simbolizând năzuința spre întregire și unitate de sine a omului scufundat în vis. Jung a văzut în mandala o imagine simbolică a psihicului uman, considerând-o simbolul unui „refugiu sigur de reconciliere interioară și de integritate”.
 

Mandala Hindusă

Mandala indiană tradițională este o reprezentare simbolică, sub formă de pătrat sau cerc, a structurii și funcțiilor cosmice, având în centru o figură divină, Brahma, înconjurată de alte zeități. Rândurile concentrice de pătrate simbolizează, printre altele, ciclurile solare si lunare. Pătratul exterior are patru porți păzite fiecare de o mantra (cuvântare magică).

Această schemă sacră este regăsită în planul templelor hinduse cum ar fi Angkor Wat din Cambodgia. Yantra este o altă formă de mandala, o reprezentare geometrică mai simplă, semnificând unirea cu un singur aspect al sacrului. Spre deosebire de yantra, mandala poate include în reprezentare un număr nelimitat de zeități.

Termenul mandala este folosit și pentru denumirea capitolelor Vedelor, cele mai vechi texte ale religiei hinduse.

 

 

Mandala Budistă

Mandala budistă își are originea în același simbolism, având în centru un Buddha, care este însoțit de alte zeități. Ea se întâlnește sub formă de pictură sau desenată pe pământ cu nisip sau orez. La scară mai mare o regăsim în construcția templelor budiste cum ar fi Samye în Tibet și Borobudur în Insula Java. Este reprezentată ca un pătrat cu patru porți, ce conține cercuri și diferite simboluri sacre. Mandalele realizate în China și Japonia au ca specific florile de lotus, fiecărei petale corespunzându-i un Buddha sau Boddisatwa. Porțile pătratelor exterioare sunt păzite, trecerea prin ele semnificând depășirea unor etape în procesul expansiunii conștiinței. Centrul mandalei reprezintă spațiul iluminării.

În Tibet, Mandala este văzută ca o legătură între cele două lumi, materială și spirituală. Semnifică în același timp natura duală a omului, concilierea opuselor. Este imaginea lumii divine, ea simbolizează drumul către iluminare, către centru, ascensiunea spirituală a unui discipol.

Mandalele tibetane au un desen complex, încărcat de simboluri și culoare. Necesită o mare concentrare asupra fiecărui detaliu și fiecărei semnificații. Contemplarea și construirea mandalelor din nisip sau orez de către călugării budiști reprezintă un act de purificare, de conștientizare a temporalității lumii materiale în raport cu natura divină, spirituală, nemuritoare.

 

 

Borobudur

Borobudur este un monument budist construit în timpul dinastiei Sailendra (760-860) în inima insulei Java, descoperit la începutul secolului XIX. Cea mai mare construcție budistă din afara Indiei și unul dintre cele mai remarcabile edificii religioase ale lumii, acest templu este precum o imensă mandala din piatră.

Este împărțit în trei niveluri și are forma unei piramide în trepte compusă din patru terase pătrate suprapuse și trei terase circulare, ce culminează cu o stupa terminală reprezentând muntele sacru Meru. Pe cele trei terase circulare sunt construite stupe în formă de clopot. Trecerea de la un nivel la altul se face prin intermediul unor porți păzite de gardieni.

Celor trei niveluri le corespund cele trei lumi ale universului budist: Kamadhatu (lumea pasiunilor), Rupadhatu (lumea formelor iluzorii) si Arupadhatu (lumea „non-formei”, unde conștiința omului este eliberată de atașamentele față de orice lucru formal).

Borobudur reprezintă nu numai structura Universului, dar și diferitele etape de evoluție a conștiinței umane. Pe terasele circulare superioare sunt dispuse 72 de stupe, în cercuri concentrice, având mici deschizături ce permit observarea în interior, și doar stupa terminală este complet închisă.

 

 

Templul Samye, Tibet

Este unul dintre cele mai vechi temple tibetane, construit în secolul VIII. Construcțiile sunt dispuse în jurul unui templu central ce reprezenta „axis mundi”. Întreaga structură a mănăstirii reflectă reprezentarea mitică a Universului în Tibet. Acestei structuri vizibile îi corespunde o structură interioară, un cosmos spiritual, pe care-l putem recunoaște după forma și dispunerea interioară a templelor.

Accesul în templul central se face printr-o scară cu șapte trepte, cei patru stâlpi principali simbolizând Cele patru Adevăruri nobile ale lui Buddha. În jurul lui sunt dispuse, sub formă de cruce, alte patru temple importante ce reprezintă cele „patru mari continente ale lumii” și opt altare mai mici care înfățișează cele „opt mici continente ale lumii”. Tot aici se află și un templu al Soarelui, altul al Lunii și numeroase stupe de diferite dimensiuni.

În același cadru se găsesc patru stupe mari care protejează granițele microcosmosului, fiind asociate cu gardienii celor patru puncte cardinale ce apără teritoriul sacru cuprins în interiorul mandalei. Stupele sunt monumente religioase budiste ce conțin relicve sacre, având o bază circulară sau pătrată ce susține un dom.

 

 

Angkor Wat, Cambodgia

Templul Angkor Wat este o bijuterie a arhitecturii khmere, fiind considerat cea mai mare construcție religioasă din lume, situat în Cambodgia, în apropierea orașului Siam Reap. Dedicat zeului hindus Vishnu, „Orașul Pierdut” a fost construit în prima jumătate a secolului XII. Structura piramidală se întinde pe o suprafață de 1,5 km pătrați, fiind îngrădită de un șanț cu apă de 180 metri lățime, cu rol de protecție împotriva pericolelor din junglă. Templul reprezintă Muntele Meru, casa zeilor în mitologia hindusă. Pereții interiori sunt decorați cu scene reprezentând principalele episoade din epopeele Ramayana si Mahabharata. Turnurile în formă de muguri de lotus simbolizează cele cinci vârfuri ale muntelui.

 

Orașe și cetăți ce respectă principiile mandalei

Atât în Antichitatea europeană, cât și în perioada Renașterii, planul și organizarea spațială a multor orașe respectă aceleași principii care definesc și mandala: existența unui centru, utilizarea formelor geometrice de bază - cercul și pătratul. În decursul istoriei urbanisticii, atât cercul, cât și pătratul au constituit nu doar forme arhetipale, ci și reducțiile geometrice la care s-a ajuns după un proces de raționalizare și esențializare.

Marele filosof al Antichității, Platon, afirmă că a construi înseamnă a defini o ordine în spațiu, într-un timp anume. Cetatea ideală concepută de el are la bază un set de legi cosmice aplicate la nivel uman. Orașul este un organism funcțional ce corespunde, sub toate aspectele, necesităților unei societăți umane. Forma cetății este circulară, având în centru Acropola, o zonă mai înaltă unde se află principalele temple: templul Hestiei, al lui Zeus și al Atenei. Dinspre centru pornesc 12 străzi radiale care împart cetatea în 12 sectoare, fiecare având propria divinitate protectoare.

Atât Platon, cât și Aristotel se referă la corespondența funcțională dintre casă și oraș, orașul fiind conceput ca o casă mai mare, organizată după legile ce guvernează atât la nivelul macrocosmosului, cât și al microcosmosului.

O formă urbană reprezentativă pentru Antichitate este Atena, cel mai important centru cultural și artistic al lumii grecești. Aici întâlnim instituții publice precum agora, teatrul, gimnaziul și, pe platoul unei coline, Acropola, cetatea înaltă.

În Roma secolului I î.H. se naște faimosul arhitect Vitruviu. Ideile sale din De arhitectura Libri Decem au influențat considerabil perioada Evului Mediu și a Renașterii. În cele zece capitole ale tratatului său, el explică tipurile și formele de temple, introduce reguli pentru proiectarea caselor, propune idei de dispunere a construcțiilor într-un mod care să protejeze sănătatea locuitorilor. În viziunea sa, un edificiu trebuie sa fie durabil, frumos și să servească scopului pentru care a fost construit.

În arhitectura romană s-a avut în vedere exemplul urbanistic grecesc. Întemeierea orașului roman păstrează caracterul sacru - în ceremonia inaugurării se delimitează centrul (templum), urmat de limitatio (hotarele spațiului urban și divizarea interioară a acestuia). Suprafața interioară era împărțită de doua axe perpendiculare, decumanus maximus, axa est/vest, și cardo maximus, axa nord/sud, obținându-se patru zone subîmpărțite la rândul lor de alte străzi dispuse perpendicular. În centru se afla Capitolium, cu principalele trei divinități protectoare, asemenea acropolelor grecești.

Într-o etapă de la începutul evoluției sale, aproximativ secolul VIII î.H., Roma a fost cunoscută ca „Roma quadrata” datorită formei determinate de cele patru direcții ale spațiului împărțit de axele cardo și decumanus. Roma imperială a fost considerată un model urbanistic pentru toate orașele din lumea romană, ideal de norme și principii.

În Renaștere se dezvoltă multe idei ce urmăresc definirea unui oraș ideal ale cărui componente să fie organizate în mod armonios. Întreaga gândire a arhitecturii Renașterii este profund influențată de ideile lui Platon și Vitruviu.

Se caută deopotrivă ordinea urbanistică și cea politică. Se optează pentru un plan urban prestabilit circular sau octogonal. De cele mai multe ori, în centrul orașului sunt plasate templele, în alte cazuri este ales palatul seniorial.

În această perioadă se remarcă Florența, Milano, Veneția, ca orașe ce respectă anumite principii raționale, având și o estetică deosebită.

Odată cu reforma organizării sociopolitice, una dintre dezbaterile lansate în perioada Renașterii tratează tema unui nou tip de ordine sociala. S-a pus în mișcare încercarea de a regândi valorile morale, aceasta aducând o nouă perspectivă asupra problemelor urbanistice prin care se dă întâietate valorilor spirituale față de cele utilitare. Apar mai multe lucrări prin care se prezintă sisteme de organizare ideală, mult diferite față de realitatea contemporană lor, cunoscute sub numele de „literatură utopică”.

Thomas Morus observă dezechilibrele timpului său și propune, în lucrarea Utopia, un nou plan de organizare economică, politică și socială. Orașul devine încarnarea unui nou ideal de civilizație (idee întâlnită și la Doni, Patrizi, de Agostini, Campanella). În orașul imaginat de Morus domnește o legislație simplificată, redusă la esență, femeile și bărbații sunt educați similar, se propune o mai mare toleranță religioasă, proprietatea să aparțină comunității, să nu existe diferențe sociale și sărăcie, delincvența să fie minimă, etc.

Un alt utopist, Tomasso Campanella, descrie cetatea ideală în lucrarea Cetatea Soarelui. Cetatea sa e așezată pe o câmpie, cu zona centrală ridicată pe o colină. Planul orașului este înțesat cu simboluri astrologice, fiind împărțit în șapte cercuri concentrice denumite după cei șapte aștri din astrologie. În centrul cetății se află un templu măreț, dinspre care pornesc patru străzi orientate spre cele patru puncte cardinale, fiecare terminându-se cu o poartă.

Leonardo da Vinci a conceput un oraș ideal după ce o epidemie de ciumă a răvășit Milano, ucigând o treime din populație. Fascinat de ideea orașului ca organism complet, și-a propus să proiecteze o urbe mai unită, cu sisteme de comunicare, servicii și igienă foarte eficiente. Orașul proiectat de el conținea o rețea complexă de canale folosite pentru navigație și canalizare. Pentru a asigura igiena, a propus străzi spațioase și case cu verande, ca să poată circula aerul cât mai bine. Orașul ar avea zone mai înalte și altele mai joase, cele de jos pentru oamenii obișnuiți, negustori și călători, iar cele de sus pentru nobili. În același timp, a considerat foarte importantă și frumusețea ambientală oferită de clădiri elegante, arcuri înalte și pilaștri.

Dintre puținele exemple de orașe italiene construite după modelul ideal și realmente locuite se remarcă Palmanova și Sabbioneta.

 

Orașe-mandală în prezent și în viitor

Din timpuri foarte vechi, oamenii și-au organizat spațiile locuite plecând de la formele geometrice și principiile care stau la baza mandalei și au procedat astfel instinctual, fără să aibă cunoștințe teoretice temeinice despre acest simbol. Cea mai întâlnită formă pentru locuințele vechilor popoare era cercul. La unele comunități, în centrul cercului exista un ax central (axis mundi) care era și principalul punct de sprijin al locuinței; așa se întâmpla, de pildă, la corturile indienilor din America de Nord numite wigwam. Aceeași formă circulară a locuințelor, numite iurte, este întâlnită și la popoarele nomade din stepele Asiei Centrale. În Canada și Groenlanda, unii locuitori construiesc într-un mod foarte ingenios locuințe semisferice din blocuri de zăpadă numite iglu. Case rotunde s-au construit din cele mai vechi timpuri în Insulele Britanice, dar și în Italia, Spania sau pe continentul african.

În zilele noastre, case cu asemenea caracteristici sunt din ce în ce mai rare, iar pe cele existente le privim ca pe niște adevărate curiozități. Totuși, diferite necesități sau curente arhitecturale ne-au călăuzit spre așezarea unor cartiere în forme circulare. Un astfel de exemplu este cartierul Brøndby din partea de sud-vest a orașului Copenhaga. Acesta are peste 20 de cercuri, fiecare cu gospodăriile dispuse în formă aproximativ triunghiulară, cu baza pe circumferința cercului și vârful în centrul cercului. Această așezare circulară combină administrarea eficientă a spațiului cu securitatea și confortul, centrul cercului fiind destinat activităților comune. Intențiile din spatele acestei configurații au fost de a imita modele socio-spațiale tradiționale din satele daneze, folosind centrul ca loc de socializare.

Un alt exemplu este satul Șarlota (în germană Charlottenburg) situat în județul Timiș, comuna Bogda. Șarlota este singura localitate din Banatul timișean cu o astfel de formă, piața interioară fiind tot circulară și având spre exterior proprietăți așezate în formă de evantai.

Într-o descriere a localității în forma sa inițială se pot identifica două cercuri concentrice și două drumuri care se intersectează pe două direcții: cardo (N-S) și decumanus (E- V), sugerând organizarea perfectă și dinamismul.

Mișcarea, circulația oamenilor se făcea spre și dinspre Centru. Fântâna aflată în inima localității juca rolul de „axis mundi”, iar livada din jurul acesteia ne indică atașamentul localnicilor acelor timpuri față de natură. În prezent, la loc de cinste în acest centru, se află școala și biserica satului ca simboluri ale culturii și credinței ce dăinuiesc în sânul comunității.

Se pare că mandala și principiile ei vor influența și viitorul arhitecturii urbane, căci există în momentul de față proiecte ce caută ordine geometrică și desăvârșire a formelor. Unul dintre acestea este proiectul Venus, care se dorește a fi un răspuns la mai multe probleme sociale și organizatorice ale marilor orașe de azi. Se propune un oraș-prototip, care ar folosi cele mai sofisticate resurse și tehnici de construcție disponibile, toate puse în sprijinul locuitorilor săi. Aranjamentul său eficient, de formă circulară, ar avea încorporate în designul orașului, de jur împrejur, parcuri și grădini. Proiectat să funcționeze cu cheltuieli minime de energie, ar folosi cele mai nepoluante tehnologii disponibile, în armonie cu natura. Acest sistem ar facilita un transport eficient pentru locuitorii orașului, eliminând necesitatea folosirii automobilelor personale.

În centrul acestui oraș s-ar afla o cupolă centrală (dom) care ar găzdui baza sistemului cibernetic, facilități de educație, de sănătate și de îngrijire a copiilor etc.

Clădirile din jurul domului central ar furniza comunității centre pentru activități culturale și artistice (teatru, expoziții, concerte și așa mai departe). În continuare, spre exterior, sunt prevăzute în cercuri concentrice zone de proiectare și dezvoltare, restaurante, cartiere de locuit, domenii dedicate producerii de energie „verde”: suprafețe destinate agriculturii și altele.

După afirmațiile inițiatorilor acestui proiect, orașul este conceput pentru a deservi nevoile fiecărui membru al societății.