Trăim într-o lume în care bunăstarea a devenit cel mai important articol de consum. Cel puțin, așa se întâmplă în așa-numitele țări dezvoltate. Publicitatea ne pândește la fiecare colț de stradă oferindu-ne cele mai bune posibilități de a ne trăi viața în toate aspectele ei: fizic, emoțional și intelectual, invitându-i pe oameni să caute în această comoditate sursa întregii fericiri.

Nu ne miră faptul că pentru mulți oameni această căutare se transformă în scopul existenței proprii. Bunăstarea generală ne scapă de toate problemele și îndepărtează orice durere.

Totuși, viața cotidiană și reală ne dezvăluie o panoramă destul de diferită. Căutarea bunăstării se transformă într-o alergare de cursă lungă, fără capăt, deoarece în clipa în care credem că am atins ceva, apar exigențe noi și de maximă urgență care ne obligă să avem alte și alte lucruri. Astfel, bunăstarea se tot îndepărtează devenind o țintă de neatins, însă mult dorită în continuare.

În planul material, obținerea beneficiilor și posesiunilor se aseamănă cu a bea un fel de apă care mai mult produce sete decât o potolește. Nimeni nu este mulțumit cu ceea ce are, deoarece întreg sistemul propagandistic este structurat în așa fel încât să sporească cantitatea de bunuri care ne vor face să ne simțim mai bine. Falsele nevoi ne consumă toată energia în timp ce visăm la clipa în care, în sfârșit, vom avea tot ce am sperat.

În planul psihologic, dorința de bunăstare se manifestă de obicei prin evadarea din fața oricăror griji, a oricărui angajament. Se promite o liniște care întârzie să apară, deoarece viața este plină de asemenea zbuciumuri aparente, care nu sunt altceva decât probe de antrenament ale artei de a trăi. Cu cât dorim să nu suferim, cu atât suferim mai mult. Cu cât dorim să ne îndepărtăm de turbulențele emoționale, cu atât ele atacă cu mai mare forță pe imprudentul care le respinge. Nimeni nu vrea să învețe cum să stăpânească turbulențele, ci doar cum să scape de ele. Este ca și când ai vrea un fluviu fără curenți de apă, o mare fără valuri, un vârf de munte fără vânt. Dar aici nu poate fi vorba de a încetini curenții, valurile sau vânturile, ci despre a învăța cum să trăim cu ele, folosind inteligența necesară pentru a trăi alături de aceste fenomene naturale de care putem să ne protejăm în mod abil fără să evadăm, și putem să ne folosim de ele fără a fugi.

În planul mental, bunăstarea înseamnă să nu gândești. Ideile deranjează deoarece vin încărcate cu întrebări. Și când întrebările rămân fără răspunsuri, apare mâhnirea. Astfel, este mai bine să gândească ceilalți pentru tine și tu să fii scutit, lăsându-te condus de scheme prefabricate, de curente de opinii, care în cele din urmă se arată mult mai periculoase decât curenții fluviului, decât valurile și vânturile.

În sinteză, conceptul uzual al bunăstării s-a convertit într-un sinonim al moliciunii, în lenea care cuprinde întreaga personalitate, sub toate aspectele ei, făcând-o inutilă și incapabilă să trăiască viața fără cârjele din ce în ce mai numeroase care reflectă o satisfacție din ce în ce mai îndepărtată.

De ce dorința de bunăstare este dovada unei carențe? În principiu, pentru că orice dorință indică ceea ce ne lipsește; niciodată nu dorim ceea ce deja posedăm. Cu alte cuvinte, nu avem bunăstare. Cum am văzut mai devreme, obișnuim să o căutăm pe căi greșite, dar adevărul este că nu o avem.

De ce este un semn de slăbiciune? Pentru că lipsește siguranța de sine, pentru că persoana nu a găsit vrednică întâlnirea cu sine însăși și, de aceea, este lipsită de suportul interior, nu are fermitate și, în loc să descopere propriile valori interioare, preferă deșertăciunea golului interior, căci fără acest gol și senzația artificială de siguranță oferită de non-valori, nu este în stare să parcurgă complexul, dar interesantul drum al vieții.

Cel care caută în mod pasional, disperat, bunăstarea în exteriorul propriei sale persoane, va intra într-un labirint din care va ieși cu greu, atât de greu, încât poate consuma o întreagă existență trasând căi eronate ce conduc către altele și mai greșite. Cine se află într-o asemenea situație va trăi mereu dependent de persoane și de circumstanțe; va fi fericit în măsura în care îi permit persoanele cu care conviețuiește și va avea satisfacții mai multe sau mai puține în funcție de ce îi dictează circumstanțele.

Fundamentul întregii bunăstări pornește dintr-un suflet care, așa cum spune profesorul Livraga, „nu-și dorește bunăstare deoarece este în mod firesc binecuvântat”. Aceasta nu înseamnă că trupul nu necesită anumite standarde de sănătate, repaus, alimentație sau că psihicul nu reclamă seninătate pentru a putea accede la sentimente superioare sau că mintea nu trebuie să depășească îndoielile și golurile sale căpătând certitudini. Dar nimic din toate acestea nu se obține dacă nu pornim dinspre interior spre afară. „Înăuntru” este sufletul – în cel mai bun caz, acolo se află conștiința noastră în momentul de față – și sufletul știe de ce are nevoie, dacă este asfixiat sau surghiunit de exigențele materiei. Trebuie să căutăm în suflet măsura bunăstării noastre, deoarece sufletul, în starea sa naturală, este sursa întregii bunăstării. Și prin „naturală” se înțelege starea primordială, pierdută și recuperată în mod conștient prin intermediul efortului evolutiv; naturalețea de azi este fructul cuceririlor omului, făcute pe calea sa de întoarcere spre izvoarele spirituale.

Știind unde se află bunăstarea, trebuie să știm să o căutăm și să ne fie limpede că orice căutare implică muncă. Nimeni să nu poată spune despre noi că nu am știut sau nu am vrut să muncim pentru a ajunge la sufletul nostru. De știut, știm unde se află. A munci pentru a îl găsi înseamnă a deschide un drum printre promisiuni false de bunăstare și comoditate paralizantă până la a da sufletului locul care i se cuvine. El să fie cel ce se exprimă prin noi în locul senzațiilor și impulsurilor pur animalice.

Și pentru final, să ținem minte că o viață dedicată cauzelor nobile chiar dacă nu este scutită de dificultăți, ne poate oferi adevărata fericire, fără tensiuni și mâhniri; căci această fericire este efectul unei cauze juste.