Aceasta este o problemă care a fost întotdeauna prezentă în inconştientul colectiv al omenirii şi pe care o regăsim în subconştientul individual al fiecăruia dintre noi. Îmi amintesc că atunci când eram copil şi se stingea lumina în camera mea aşteptam nerăbdător să treacă un timp, după care mă răsuceam repede în pat şi aprindeam lumina, sperând din toată inima să îmi surprind jucăriile într-o mişcare pe care o presimţeam în mod confuz. Fără să ştiu atunci, făceam exact acelaşi lucru pe care milioane de copii îl fac încă de la începutul timpului nostru istoric şi care a fost şi este un element de magie primordială şi nu a putut fi explicat complet de darul dubitativ al lui Prometeu: focul minţii, raţiunea.

Titlul acestei lucrări îl reproduce pe cel al unei vechi tăbliţe babiloniene care se referă la mitul lui Ghilgameş, tăbliţă aflată azi la British Museum. În ea sunt evocate timpurile anterioare potopului în urma căruia a rămas doar Ghilgameş, o sămânţă chinuită a umanităţii care-şi pierduse nemurirea naturală şi care acum, scufundată în marea timpului, trebuia să dobândească conştiinţa nemuririi ca şi când ar fi fost o scoică fermecată aflată pe fundul mării. Iar printre alte lucruri misterioase, această tăbliţă povesteşte că oamenii de dinaintea potopului au fost surprinşi  de o „rebeliune a artefactelor“, de propriile lor opere care au prins viaţă şi s-au răsculat.

În cealaltă parte a lumii, printre ruinele oraşului Chan Chan, care a fost capitala poporului chimu, pe coasta de nord a Perului, în regiunea Trujillo, s-a descoperit acum câţiva ani o friză pe care sunt reprezentate obiecte din care ies mâini şi picioare, dansând şi sărind din locurile lor naturale, obiecte de asemenea realizate de oameni.

POT ARTEFACTELE SĂ AIBĂ VIAŢĂ PROPRIE?

Deşi mentalitatea noastră materialistă, modelată de prejudecăţile secolelor XVIII şi XIX, se revoltă împotriva acestui fapt, putem spune că da. Nu numai că pot, dar vitalizarea lor este inevitabilă din momentul în care au fost gândite, dorite şi realizate de om.

Să recurgem la vechiul exemplu al olarului. Opera sa poate fi stratificată pe trei niveluri:

1. Olarul gândeşte, îşi imaginează urciorul care prinde contur în oglinda intelectului său. El stabileşte volumul, culoarea şi celelalte caracteristici ale creaţiei sale.

2. Olarul îşi procură lutul moale, roata şi celelalte ustensile. Dorinţa sa îl face să reunească aceste elemente şi să înceapă să lucreze. O masă de lut va sta în mâinile sale, luând treptat forme care, deşi nu sunt  definitive, tind spre desăvârşire.

3. Forma este plăsmuită în lut, reproducând ceea ce s-a gândit, visat şi dorit. Culori şi lacuri, precum şi căldura cuptorului vor finisa această adevărată materializare magică. Gândul, ajutat de dorinţă şi, în final, de ceremonia muncii, a săvârşit minunea.

Urciorul nu este, evident, un simplu obiect, un lucru care să se rezume doar la condiţia sa de lucru. Este o creaţie extrasă prin forţa necesităţii din planurile subtile ale gândirii şi plăsmuită într-o materie obedientă şi, în mod natural, amorfă, dar care acum recepţionează şi menţine o formă mentală şi un magnetism dobândit prin propria sa plăsmuire, prin interacţiunea elementelor simple, ca într-o baterie umedă care se usucă odată cu trecerea timpului. Olarul, cu ajutorul mâinilor sau al intermediarilor acestora - diversele unelte sau ustensile - i-a dat scânteia vieţii, care se va menţine până când forma se va deteriora şi va fi distrusă.

Interpretarea filosofică şi ezoterică a acestor lucruri depăşeşte împărţirea infantilă din ultimele secole între fiinţele aşa-numite vii şi cele neînsufleţite. Fizica actuală şi chimia contemporană ies, din fericire, din aceste tipare pozitiviste: prima recunoaşte că toate lucrurile din univers sunt supuse ciclurilor de reproducere şi moarte şi că din acest motiv sunt într-un fel vii, cea de-a doua îşi ajustează poziţia şi nu mai este definită ca o ştiinţă divizată în partea „anorganică” şi în cea organică. Azi, partea organică este numită „chimia carbonului”, deoarece elementul carbon predomină în materialele folosite de arhitectura biologică.

Astfel, într-un fel sau în altul, nimic nu este mort sau lipsit de viaţă.

Totul tinde să supravieţuiască.

Experimente simple ne demonstrează acest lucru.

Dacă lovim cu mâna în masă lângă o insectă, aceasta fuge, păstrându-şi integritatea vitală. Putem spune că este vie. Dar dacă supunem aceeaşi scândură a mesei unei forţe de încovoiere, vom vedea că îi rezistă; este şi acesta un fel de instinct de supravieţuire, deşi pasiv. Astfel încât, între o insectă şi scândura mesei nu există altă diferenţă decât intensitatea şi forma sub care au prins viaţă, scânteia care le leagă, le iluminează şi justifică existenţa materiei şi a energiei, ambele fiind expresii ale aceluiaşi lucru, după cum au definit foarte bine vechii filosofi hinduşi referindu-se la Jiva-Prana.

Dacă omul ar fi mai sensibil ar putea să audă în trosnetul lemnului care se rupe acelaşi strigăt de agonie ca al unui animal care moare. Această lume este tragică, dramatică şi comică în acelaşi timp... Actorii săi ies din scenă de nenumărate ori, îşi asumă diferite roluri şi de nenumărate ori dispar şi părăsesc teatrul lumii, pentru ca apoi să-şi pună alte măşti, apărând din nou sub o altă înfăţişare. Acesta este un proces de purificare de care au nevoie toate sufletele, în orice plan de conştiinţă s-ar afla. Nimic nu este cu adevărat „creat, totul se plăsmuieşte şi ceea ce diferă este forma de plăsmuire, de naştere şi moarte“. Dacă am percepe aceste vechi arcane ne-am putea depăşi în bună măsură propria vanitate.

POT ARTEFACTELE SĂ OBŢINĂ O ÎNCĂRCĂTURĂ VITALĂ EXTRAORDINARĂ?

Da. În afara vitalizării inevitabile la care ne-am referit mai sus, atunci când un artefact se află în contact direct şi zilnic cu fiinţele umane şi chiar cu animalele el obţine o încărcătură vitală „în plus”, se personifică şi uneori primeşte chiar nume drăgăstoase şi tratamente care se cuvin unor fiinţe vii - în limitele a ceea ce prin terminologia curentă se înţelege prin fiinţă vie.

De asemenea, atenţia focalizată asupra sa poate conferi unui artefact, unei statui sau unui obiect oarecare, o capacitate de răspuns faţă de anumiţi stimuli, manifestându-se uneori sub forma unor fenomene parapsihologice. Este cazul imaginilor vechi din orice religie. Devoţiunea credincioşilor, cântecele şi rugăciunile „încarcă” obiectul şi îl fac „miraculos”. Aceasta explică de ce mulţi parohi refuză să schimbe icoanele vechi, roase de carii şi desfigurate, cu altele noi, mai aseptice şi mai estetice.

Vechile religii misterice cunosc şi se folosesc de acest lanţ al fenomenelor. De exemplu, la inaugurarea unui Templu din Egiptul Antic se delimita o porţiune de teren căreia i se asocia o zonă a cerului şi toate componentele, de la fundaţii până la capitelurile coloanelor erau sculptate cu grijă, aşezate şi consacrate în momente astrologice speciale, confecţionate din pietre aduse din anumite locuri, toate acestea în cadrul unui ceremonial al muncii complex şi eficient. Statuile şi panourile mai importante, ca şi obiectele rituale mobile, primeau inserţia directă a unui spirit al naturii pe care ocultiştii de astăzi îl numesc „elemental”, programat să răspundă ceremoniei de evocare şi invocare. Astfel, încărcăturii normale pe care o aduceau credincioşii, i se însumau curenţii cosmici şi telurici, influenţele astrologice şi naturile magnetice ale pietrelor.

Aceste artefacte teologice îi ajutau mult pe sacerdoţii iniţiaţi în mistere. De asemenea, realizau „miracole”, cum ar fi vindecări în masă, vizualizări ale formelor zeilor etc.

Unele dintre aceste statui vechi continuă să fie încărcate, lucru pe care turiştii îl intuiesc atunci când vizitează muzeele sau ruinele templelor şi se simt copleşiţi, păstrând o tăcere respectuoasă. Există şi unii care se tem şi, victime ale temerilor şi obsesiilor proprii, atribuie după aceea efectele negative unor presupuse blesteme, care în orice caz nu au fost niciodată mai mult decât nişte avertismente, aşa cum se pun astăzi pe cutiile de protecţie ale cablurilor electrice.

Odată cu trecerea timpului, statuile se dezactivează şi păstrează numai elemente naturale cu proprietăţi normale.

EXISTĂ POSIBILITATEA UNEI REBELIUNI A ARTEFACTELOR?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să extindem conceptul de artefact, incluzând toate operele umane şi, de asemenea, consecinţele folosirii acestor opere.

Printre aceste consecinţe intră exemplele dezastruoase, precum contaminarea fizică şi psihică pe care o suferim.

Folosirea greşită a artefactelor, adorarea, supraevaluarea lor şi deformările sociale pe care acestea le implică, precum şi adevăratele aberaţii generate în planul psihologic, reprezintă ceea ce se va cristaliza într-o rebeliune a lor: în loc să îl servească pe om, se vor întoarce împotriva lui şi nu i se vor mai supune.

Acesta este în practică pericolul pe care îl vedem la această formă de civilizaţie care i-a adus pe copii la folosirea calculatorului chiar şi pentru a aduna doi şi cu doi; care înlocuieşte aventura vieţii cu observarea ficţiunilor prezentate pe omniprezentele ecrane ale televizorului; care, atunci când se alege un apartament sau o casă, dă prioritate locului în care va fi aşezat mecanismul de deschis cutii de conserve în faţa celui în care ar putea fi pus un tablou sau o statuie; care se prosteşte ascultând curentul muzical „la modă” fără a face nici măcar un minim efort pentru a alege muzica pe care într-adevăr ar vrea să o asculte.

Tema veche şi terorizantă a rebeliunii artefactelor se află în legătură directă nu cu o formă de magie neagră produsă în vreun colţ necunoscut din cer, ci cu pierderea libertăţii interioare a omului, cu fanatismele, ignoranţa, teroarea atavică, slăbiciunea şi viciile.

O omenire consumatoare de droguri care mângâie cu mâinile sale umede un artefact oarecare, îi dă numai o viaţă nenaturală, provocând tocmai prin propria lipsă de voinţă manifestarea coşmarurilor sale rătăcitoare şi întoarcerea maşinii împotriva sa. Ceea ce am putea numi „ghinion” începe astfel să planeze asupra relaţiilor cu artefactele şi mai ales face din om victima distrugerilor produse de artefacte. Voinţa sa, anulată şi sclavagizată de o falsă dorinţă de confort, îl transformă în sclavul a ceea ce ar trebui de fapt să-i fie supus, şi nu îndrăzneşte să-şi schimbe obişnuinţele şi nici să se rupă de modă şi de obiceiuri, care la rândul lor sunt deformări ale timpurilor vechi.

Pentru a depăşi toate acestea şi orice altă rebeliune a artefactelor, trebuie ca omul, înainte de toate, să se domine pe sine însuşi cu o voinţă trează şi o formă de viaţă sănătoasă, îndepărtându-se de vicii, de maşinaţii politice, de rasisme de orice fel, de cultul urâtului, al burlescului şi al violenţelor barbare care azi desfigurează străzile oraşelor noastre.

Suma fiinţelor umane fără finalitate şi fără destin generează de asemenea naţiuni fără finalitate şi destin. Pe măsură ce voinţa unei noi ordini individuale şi colective va deveni imperioasă, pericolul rebeliunii artefactelor se va micşora până la dispariţie.

Fie ca oamenii şi zeii destinului să vrea ca această zi să nu fie departe!