Secole de-a rândul, oamenii au adus elogii deosebite prieteniei. Printre ei se numără filosofi şi scriitori, artişti şi gânditori din toate domeniile, care au transmis până în zilele noastre idealul prieteniei ca legătură sacră.

Să aruncăm totuşi o privire înspre realitatea cotidiană a veneratei prietenii. Azi proliferează în general, cu puţine excepţii, o „amiciţie” facilă şi inconstantă, pliată după circumstanţe şi trăită ca un articol de larg consum sau, mai rău, ca un ambalaj de unică folosinţă al unui articol comestibil.

De multe ori, o persoană se apropie de o alta pentru potenţiale beneficii personale şi împinge tot mai departe limitele interesului: de la căutarea companiei celuilalt pentru a alunga singurătatea sau a împărţi un moment de distracţie până la cultivarea relaţiilor ce vor putea oferi sprijin într-o situaţie critică. Însă, odată trecute necazul, necesitatea sau starea de singurătate, dispar şi amicul şi prietenia.

Azi se vorbeşte despre prietenie în termeni de „gaşcă”, de tovarăşi ce se adună să fumeze împreună o ţigară interzisă, să bea mai multe pahare, să vadă un film obscen sau să se distreze cu jocuri de prost gust, mimând în mod deplorabil ceva ce odată se numea curaj.

Există, într-adevăr, şi colegi de şcoală care petrec împreună luni şi ani de zile, împărtăşind aceleaşi nelinişti şi bucurii. Există şi colegi de muncă, deprinşi cu rutina zilnică a întâlnirii şi despărţirii la aceleaşi ore. Mai sunt şi camarazi circumstanţiali care îşi povestesc durerile şi păţaniile, amărăciunile şi problemele, şi sunt consideraţi cu atât mai valoroşi cu cât ascultă cu răbdare şi vorbesc puţin. Însă aceste legături se rup cu uşurinţă şi sunt uitate din clipa când viaţa ia o întorsătură neaşteptată.

Există şi prietenii romantice care ascund, de fapt, alt tip de sentimente; ele se transformă de obicei într-o relaţie de cuplu, la fel de puţin durabilă, din nefericire, ca amiciţiile trecătoare despre care am vorbit.

Forma de prietenie care ne lipseşte şi pe care dorim s-o recuperăm, fiindcă ştim că nu a încetat niciodată să existe, este prietenia filosofică, cea care implică dragoste de cunoaştere reciprocă şi dăinuie dincolo de timp şi de dificultăţi, generând legături de fraternitate autentică între oameni chiar şi în absenţa legăturilor de sânge.

De aceea o şi numim prietenie filosofică, deşi în viaţa de fiecare zi expresia nu e uzitată. Este filosofică deoarece o caracterizează dragostea şi nevoia de cunoaştere. Îndeamnă oamenii să încerce să se cunoască, să se înţeleagă, căutând în acelaşi timp cunoaşterea de sine. Face să se nască respectul, răbdarea şi constanţa şi este capabilă să ierte fără a se teme să corecteze, impulsionându-i pe toţi să devină din ce în ce mai buni, astfel încât să-şi merite prietenii. Trezeşte spiritul de solidaritate, puterea de a oferi sprijin reciproc în fiecare clipă, ştie să îndure distanţe şi suferinţe, boli şi penurii.

O numim filosofică deoarece numai atunci când împărtăşim idei şi obiective similare în viaţă, acelaşi spirit de slujire a semenilor şi de depăşire de sine, se poate naşte o astfel de prietenie trainică, nu o plantă efemeră şi nici un nor repede destrămat.

De aceea noi, care aspirăm la Înţelepciune şi o căutăm cu voinţă neclintită până îi găsim misterioasele urme, putem şi avem nevoie să cultivăm acest nobil sentiment, pentru a-l dărui apoi celor ce încearcă să-şi construiască viaţa pe aceleaşi temelii.

Prietenia este un zâmbet constant, o mână întotdeauna întinsă, o privire înţelegătoare, un sprijin sigur, fidelitatea ce nu dezamăgeşte. Înseamnă să dai mai mult decât primeşti; înseamnă generozitate şi autenticitate. Este un tezaur care merită osteneala de a fi căutat şi, odată găsit, de a fi păstrat toată viaţa ca o anticipare a reîntâlnirii sufletelor gemene şi ca umbră predilectă a eternităţii.