Născut într-o familie de artişti şi înregistrat iniţial ca Alexander César Léopold - Georges este numele primit la botez -, Bizet a fost unul din copiii-minune ai muzicii. Încurajat fiind de părinţi, la vârsta de nouă ani va fi admis în mod excepţional la Conservatorul din Paris, la clasa de pian a profesorului Antoine-Francois Marmontel şi, ulterior, la clasa de orgă condusă de profesorul Benoist. Compoziţia o studiază îndrumat de Zimmermann, iar după moartea acestuia, în 1853, e preluat de Jacques Halévy, elev al lui Cherubini şi unul dintre cei mai de succes compozitori francezi ai timpului - cu a cărui fiică, Geneviéve, se va căsători mai târziu. La vârsta de 17 ani compunea după modelul Simfoniei Nr. 1 în D, de Gounod, Simfonia în C - interpretată pentru prima oară abia în 1935. Câştigă numeroase premii de interpretare pe perioada studiilor (Franz Liszt era impresionat de talentul lui de pianist), încununate în 1857 de prestigiosul Prix de Rome - care-i va oferi suportul financiar pentru următorii trei ani, dedicaţi compoziţiei. Perioada petrecută la Roma constituie anii de maturizare artistică şi nu va fi foarte productivă; numai patru dintre lucrările compuse acum vor rezista timpului, printre care opera Don Procopio, care va avea premiera în 1906. Întors la Paris, unde-şi va petrece, de altfel, toată viaţa, refuză postul de profesor la Conservator, pentru a se dedica în întregime compoziţiei, în special muzică de operă. Creaţia lui este influenţată de muzicienii francezi contemporani lui - Charles Gounod, Leo Delibes, Camille Saint-Saëns, Jules Massenet, Jacques Offenbach (de origine germană), care cu toţi au compus muzică de operă. Deşi nu se îndepărtează de tradiţia franceză, totuşi muzica lui se apropie prin dramatism şi stilul dominat de emoţii profunde de opera italiană a lui Verdi sau de cea germană a lui Wagner. În ciuda începutului plin de promisiuni al carierei de muzician, nu se va bucura de succesul scontat, iar viaţa lui va fi marcată de îndoieli - cu atât mai mult cu cât era foarte sensibil la reacţia publicului. În 1863 are loc premiera operei Pescuitorii de perle, care se bucură de o primire modestă, dar următoare lucrare, Fata din Perth, nu va rezista decât 18 reprezentaţii. La începutul războiului franco-prusac (1870), deşi scutit de serviciul militar în calitate de laureat al Prix de Rome, se înrolează în Garda Naţională, ocazie de a cunoaşte ororile războiului. De aici şi realismul atât de prezent în creaţia lui, spre deosebire de naţionalismul marcant al lucrărilor altor confraţi. În 1875 termină capodopera sa, opera Carmen, despre care scria el însuşi: "M-au acuzat că lucrările mele sunt obscure, complicate, monotone, că am mai mult abilităţi tehnice decât inspiraţie. Bine; de data aceasta am scris o operă clară şi plină de viaţă, de culoare şi melodie." Libretul scris de Ludovic Halévy şi Henri Meilhac, cu colaborarea lui Bizet, este inspirat de un roman al lui Prosper Mérimée. Prezentată pe scena Operei Comice din Paris în 3 martie 1875, în aceeaşi zi în care Bizet este numit Cavaler al Legiunii de Onoare, Carmen nu a avut parte la început de succes, subiectul fiind considerat scandalos şi departe de stilul tradiţional al operei clasice prin pasiunile puternice, realismul evenimentelor descrise şi introducerea dialogului vorbit, în loc de recitativ. Ironia face ca muzica să fie apreciată de critici ca departe de stilul spaniol autentic, deşi se va dovedi apoi că, involuntar, autorul împrumutase în Habañera tema unui compozitor spaniol, considerând-o probabil o piesă tradiţională. Bizet moare câteva luni mai târziu, la numai 36 de ani; este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris. Reprezentant de seamă al clasicismului francez, Georges Bizet a năzuit să fie mai cu seamă compozitor de operă (aproximativ 30 de lucrări, dar care nu s-au bucurat de un succes egal: Pescuitorii de perle, Fata din Perth, Djamileh, capodopera Carmen - ale cărei suite orchestrale sunt adesea interpretate ca piese de sine-stătătoare). A compus de asemenea muzică orchestrală şi vocală, sau muzică pentru pian. Mai cunoscute sunt Simfonia în C, Suita orchestrală Amintiri din Roma (concepută tot ca simfonie), L'Arlésienne (lucrare compusă ca acompaniament muzical pentru o piesă a lui Daudet şi dezvoltată mai târziu în două suite orchestrale, incluzând celebra Farandola - prima compusă de Bizet, iar cea de-a doua de Ernest Guiraud), Jocuri de copii (12 duete pentru pian, aranjate mai târziu în variante orchestrale - cum este piesa Trompeta şi toba), Variaţiuni cromatice pentru pian.