O tehnică de pictură murală milenară a devenit o modă de ultima oră.

O problemă controversată îl însoțește pe om încă de când acesta și-a înălțat primele orașe, fie în scopuri rituale, fie pentru locuire: concilierea necesităților de adăpostire și de intimitate cu cele legate de spațiul vital indispensabil, pentru a nu pierde în întregime relația cu mediul înconjurător și cu dimensiunea mentală a libertății.

„Trompe d’oeil”, pe care îl putem traduce prin eroare sau iluzie optică, se afirmă tot mai mult în moda europeană a ultimilor ani, sub oblăduirea sentimentului ecologic în continuă creștere care, atunci când nu este politizat, este capabil să restabilească elemente profund umane și naturale, pierdute treptat în cursul secolului XX, încă de la nașterea lui, între fiare, fum, violență și vanitate. Această modă constă în fond, în a picta pereții astfel încât aceștia să pară niște ferestre deschise către peisaje naturale sau să simuleze colțuri inexistente de ambianță călduroasă ori ieșiri spre balcoane ce apar într-o arhitectură fantastică și frumoasă, care, evident, nu este cea care corespunde în realitate simplității locuinței moderne.

„Cutiile de pantofi” în care trăim de obicei nu au suficiente surse de lumină, iar „smogul”- ciuma tuturor marilor orașe - ne obligă să închidem ferestrele, prin care nu se poate vedea decât o atmosferă murdară, cețoasă și un cer care rar ne apare albastru. Din motive economice, tavanele sunt din ce în ce mai joase și materialele de construcție tot mai puțin nobile, incintele mai mici iar tapetele arătoase și perdelele au fost înlocuite cu zugrăveala albă, care înainte se folosea numai în grajduri, iar în ceea ce privește perdelele, când nu sunt din plastic, sunt simple lenjerii de pat puse vertical.

Acest lucru a provocat necesitatea reîntoarcerii la arta picturii murale.

Artă sau artizanat? La această întrebare nu se poate răspunde decât pe baza inspirației și a perfecțiunii tehnice mai mari sau mai mici a pictorului. Deși despre acest fapt avem puține dovezi, grecii antici erau mari maeștri în pictura murală naturalistă, aceasta devenind sursă de inspirație pentru minunata pictură murală romană, păstrată în special în Pompei și Herculanum, orașele care au fost îngropate în mod tragic de erupția extraordinară a Vezuviului în anul 79 d.Hr.

În vizita mea recentă la aceste ruine, observând ultimele săpături încă nedeschise publicului, am putut observa, datorită perspectivelor și a jocului de umbre cu care artistul a decorat o mare sală, că acestea au fost realizate în orele dimineții, ca și când ar fi fost niște oglinzi; ceea ce ele reprezentau era chiar ambianța locuinței, cu mobila și perdelele sale.

Încă și mai subtilă era o placă din piese de mozaic care întâmpina soarele la răsărit, astfel încât, asemeni unui reflector, conferea luminii care se năștea o putere mai mare și o nuanță verde, înrudită cu prima zi de Primăvară, despre care am mai vorbit într-un alt articol dedicat Pompeiului.

Această pictură pompeiană nu este caracteristică numai acestui oraș din perioada Imperiului Roman. Pe un perete dispărut fusese plasat în poziție verticală un mozaic delicat, din piese foarte mici, deși ulterior a fost găsit ca mozaic propriu-zis în podeaua exterioară a Casei Faunului, din nefericire bombardată în timpul celui de-al doilea război mondial, de către avioanele nordamericane. Această minune a fost salvată deoarece a fost mutată în prealabil la Muzeul de Istorie din Neapole. Detaliile sunt atât de fine, încât cu greu putem observa, la un cal cu ochii ieșiți din orbite, o lance înfiptă adânc în coasta lui, reprezentând momentul crucial al luptei de la Issos între armata lui Alexandru cel Mare și cea a lui Darius. Acesta din urmă este pe fugă, cu fața înspăimântată, în marele său car de război, în timp ce în cealaltă extremă apare tânărul Alexandru, urcat pe Bucefal, în momentul în care aruncă o lance grea. Este, probabil, o operă elenistică sau o copie a unui tablou grecesc din sec. II î.Hr., adusă în Pompei și reutilizată pentru a conferi transparență pereților și podelelor, cu scopul de a reaminti acel important eveniment.

În aproape toate casele săpate - căci sunt mii - atât în Pompei, cât și în Herculanum și în orașele vecine, pereții sunt decorați cu „trompe d’oeil” și, astfel, micile locuințe se deschid către alei și grădini fictive în care arborii sunt întotdeauna înfloriți sau plini de fructe. Acestea pătrund până în fundul mării, unde putem vedea fauna ascunsă; eroi și zei trăiesc și există în alte dimensiuni care se află dincolo de suprafața pereților.

De asemenea, se imită cu ajutorul stucaturilor tencuieli din marmură și incastrări de pietre prețioase în pereți. În casele mai modeste, construite din pietre de râu, se realizau figuri decorative, utilizând diferite culori și simulând materiale prețioase.

Această artă de a figura realități iluzorii pe pereți va continua până la căderea Imperiului, pentru a reveni și a se dezvolta în Evul Mediu, în general în Orient, mai cu seamă în Bizanț, dar și în Ravena și în alte orașe din Occident. Picturile și mozaicurile vor ajuta iconografia creștină, reprezentându-l pe Christos, sau sfinți, fecioare și heruvimi care parcă ne privesc din înălțimea cupolelor și de pe pereți.

Această imagistică reapare în „ferestrele” miniaturale din cărțile manuscrise medievale, unde balauri, cavaleri, îngeri și diavoli, pictați în cele mai frumoase culori, erau atașați la uriașele litere majuscule sau se iveau din galeșele peisaje vesperale.

Timpurile dure ce au caracterizat întregul Ev Mediu au făcut ca pictura să fie înlocuită frecvent de tapiserii care confereau un ton cald pereților și care, în plus, aveau avantajul de a fi ușor transportabile în caz de abandonare forțată a castelului sau palatului. De asemenea, picturile murale și tapiseriile reaminteau prin marea lor dimensiune faptele eroice ale strămoșilor și măreția regilor.

Renașterea se va întoarce la modelele romane, deși temele se clădeau pe confluența dintre religia creștină și cea greco-romană, ca și pe Vechiul Testament ebraic.

„Capcane pentru ochi” vor fi și marile tablouri, precum cel mural intitulat „Cina cea de taină”, cu imense perspective arhitecturale „leonardești”, sau marile pânze ale lui Botticelli, ce ne introduc într-o lume minunată, scoțându-ne din această lume materială și efemeră.

Prin diferite variații de intensitate s-a continuat imitarea marmurei și a peisajelor. În secolul trecut era la modă simularea la înălțimi mari, în apropierea tavanelor înalte, a unor șarpante din bârne și motive izolate inexistente, așa cum înainte se închipuiau pe tavane deschideri către nori sau către cerul nocturn, ca și cum o întreagă lume imaginară și magică ce-și acoperea goliciunea cu pânze mișcate de vânt, s-ar fi aflat întotdeauna în înălțimi.

Când s-a născut „Noua Artă” la sfârșitul secolului XIX, pictura murală și arta mozaicurilor se recreau, ca în cazul spaniolului Gaudi. Apoi, o perioadă de „albeață aseptică” și de „modernism” va lăsa pereții noștri fără picturi. Acum ne reîntoarcem prin „postmodernitate” la întâlnirea cu aceste spații fictive din punct de vedere fizic, dar reale din punct de vedere psihologic.

În Spania, această artă a primit un nume nu prea fericit ales: „trampantojo” („capcana pentru ochi”, n. tr.).

Este preferabil ca această artă să fie practicată de către adevărați artiști, dar orice persoană dotată care are câteva cunoștințe poate să-și înfrumusețeze casa sau biroul. Materialele de vinilin pot acoperi podeaua simulând marmura, lemnul, ardezia sau nisipul. Hârtii adezive pot acoperi tuburile metalice și coloanele care, de asemenea, pot fi înfrumusețate cu pictură rugoasă sau netedă după fantezia fiecăruia. Nu lipsesc cei care folosesc tipare, desi e nevoie de pensule speciale și nu este atât de ușoară cum pare.

Omul se întoarce la sentimentul necesității unui contact intim cu Natura materială, artistică și divină. Dacă azi un comunist întârziat ar repeta afirmația: „hornurile sunt catedrale ale muncii”, i-ar face să râdă până și pe copii, pentru că suntem sătui de murdărie, contaminare și modernism. În mod sigur, Timpul Nou este pe drum și numai inerția menține lumea Veche într-o putere artificială, deși din ce în ce mai slabă și renegându-și principiile materialiste ale căror victime sunt azi milioane de drogați, travestiți și deconcertați.

Salutăm cu bucurie aceste ferestre către imaginație ce se deschid în pereții noștri odinioară reci și recuperarea unei tradiții pline de vitalitate, lumină și tinerețe.