Azi am văzut-o pe muza Istoriei.

Tot citind şi visând la vechii clasici, la aceia care primeau vizita inspiratoare a acestor subtile Inteligenţe, m-am extaziat contemplând o marmură curată cu forme feminine care reprezenta Istoria.

Şi am încercat să văd dincolo de forme, dincolo de marmură, căutând să extrag misterul zeiţei care a guvernat conceptul de Timp şi de Istorie timp de atâtea secole.

Poate că apropiindu-mă de ea, explicându-i ceea ce acum numim Istorie, mi-a fost ruşine să-i vorbesc cu nişte cuvinte atât de sărace. Mi-am dat seama că Istoria s-a rezumat la o serie de poveşti care se citesc în cărţi, mai mult sau mai puţin falsificate şi luate drept ideologii ale fiecărei epoci. Mi-am dat seama că Istoria încetase să mai fie activă, sau cel puţin depindea de câţiva oameni care mânuiau sforile după bunul lor plac şi după convenienţe, niciodată suficient de clare sau de curate. Şi propria viziune a Muzei mi-a adus în minte legendarul “Mit al peşterii” pe care Platon l-a prezentat atât de bine: nişte oameni înlănţuiţi împreună în adâncul unei peşteri, şi nişte stăpâni invizibili ai peşterii care promiteau mereu “libertate” celor condamnaţi să trăiască, luând umbrele de pe pereţi drept realităţi. Cei prinşi în umbre şi înşelăciune pot face cu greu Istoria; şi dacă o citesc, o citesc doar pe cea pe care le-o prezintă stăpânii ascunşi ai peşterii.

În faţa unei asemenea descurajări, a unei asemenea lipse de idei înalte - îi explicam Muzei mele - Istoria a căpătat caracter de întâmplare, uitând ritmul, Legea, armonia, criteriile, scopurile şi profundele trăsături pe care le impune avansarea Umanităţii.

Dar am înţeles că Muza mea nu a fost niciodată la voia întâmplării. Ea a condus peste faptele esenţiale marcate de Necesitate, Lege şi Acţiune. Ea fusese în mod sigur Muza Destinului. Îi inspirase pe oameni, arătându-le drumul pe care-l au de parcurs, drumul potrivit pentru a ajunge la un port bun.

Azi am văzut-o pe Muza Istoriei şi m-a ajutat şi ea să văd enigmele liberului arbitru aparent opus predestinării. Am învăţat că aşa zisele “creaţii” umane sunt efective atunci când se desfăşoară pe drumurile Marii Legi, Marelui Destin; atunci într-adevăr ne aflăm în faţa unei neîndoioase predestinări. Nu se poate oare ca Acela care ne-a dat Viaţă şi a animat Lumile să fi desemnat şi un viitor pentru aceste lumi şi pentru fiinţele vii?

Şi care ne este liberul arbitru, capacitatea noastră de creaţie individuală?

Este posibilitatea noastră de a alege conştient drumul bun, drumul arătat. După Muza Istoriei, noi oamenii vom sfârşi mergând pe drumul bun, urmând două posibilităţi: ori prin hotărâre conştientă, odată recunoscută şi acceptată Legea; ori cu forţa, greşind şi suferind de o mie şi una de ori, pentru a ajunge să fugim de greşeală cum fuge un copil de focul care-i arde pielea, deşi fără să înţeleagă caracteristicile focului.

Ochii de marmură ai Muzei erau fixaţi asupra Viitorului. În ei am văzut că oricât am uita sensul Istoriei, oricât am trăi închişi în adâncul tristei peşteri materialiste, oricât am încerca o mie şi una de formule goale de conţinut, durerea ne va conduce inexorabil la căutarea unei linii intangibile demarcată de ochii Muzei.

Alegerea - şi aceasta este liberul arbitru - constă în a-ţi asuma direcţia bună cât mai repede şi fără durere sau mai târziu, dar cu sufletul sfâşiat de suferinţă.

Oricum ar fi, la capătul Drumului, Muza Istoriei aşteaptă, albă şi hotărâtă, cu ochii ei senini de marmură, pentru a le întinde mâna celor ce ajută la scrierea viitorului şi nu doar îl contemplă, pentru a-i inspira mereu pe cei hotărâţi şi decişi, pe protagoniştii Vieţii, pe cunoscătorii începutului şi sfârşitului lucrurilor şi deci, ai acestui mediu pe care-l parcurgem acum.