Inițial, practicanții taoismului se adunau în colibe simple numite tao guan, „Ioc pentru contemplarea lui Tao”. Timp de 2.000 de ani, templele au fost construite în natură, în special în zona delimitată de cei patru munți sacri ai taoismului: Wudang, Longhu, Qingcheng și Qiyun, iar odată cu dezvoltarea urbană au început să împodobească orașele.

De-a lungul veacurilor, taoismul, budismul și confucianismul s-au influențat reciproc, atât în ceea ce privește practica religioasă, cât și în domeniul artei și arhitecturii, astfel încât cu greu se pot diferenția templele și mănăstirile taoiste de echivalentele lor budiste și confucianiste. Sistemul de construcție modular folosit în China antică, bazat pe structuri de lemn care se pot alipi sau desprinde cu ușurință, permite transformarea și adaptarea rapidă a structurilor după cerințele impuse de finalitatea lor. 

Prin urmare, arhitectura taoistă urmează și ea tiparul chinez clasic: mănăstirile și templele sunt construite pe axa nord-sud (cu clădirile orientate spre sud) și includ mai multe săli separate de curți interioare. Acoperișurile bogat ornamentate în sud sau mai sobre în nord sunt susținute de coloane de piatră („stâlpi-dragoni”), având sisteme complexe de console drept element de legătură. 
Un templu chinez aparținând unui anumit cult se distinge prin iconografie. Templele taoiste conțin, desigur, reprezentări ale Celor Trei Puri (sanqing, treimea sacră, cele trei aspecte ale lui Tao), iar alături de ei, fondatori de seamă ai unor școli taoiste. Ocazional apar și imagini ale lui Lao Tsu zeificat și ale Celor Opt Nemuritori (opt sfinți taoisti legendari). 

Templele confucianiste sunt mai sobre și nu conțin statui sau imagini, locul acestora fiind luat de tăblițe comemorative (strâns legate de cultul strămoșilor și folosite în multe țări din estul Asiei). În general, templul confucianist are rolul de a comemora viața marelui învățat, locurile pe unde a trecut, genealogia și faptele lui, sau de a-i onora pe discipolii care i-au continuat opera. Odată cu Dinastia Tang, templul confucianist începe să fie construit ca anexă în școli și în sediile autorităților publice din întregul imperiu. Cum confucianismul nu este propriu-zis o religie, ci o tradiție filosofică, pedagogică și socio-politică, este ușor de înțeles caracterul templului confucianist: nu loc de cult, ci de învățătură și de omagiere a amintirii înțeleptului chinez.  

Încă din vechime, observând că anumite locuri erau mai propice vieții omului decât altele, chinezii au elaborat un sistem complex de practici prin care să asigure cele mai bune auspicii construirii edificiilor. 

Finalitatea artei feng shui este obținerea unei cât mai mari armonii între spațiul locuit de om și ordinea naturii; odată atinsă, armonia ne aduce fericire, sănătate (echilibru) și prosperitate (creștere), cele trei binecuvântări ale omului potrivit înțelepciunii chineze. 

Etimologic, feng shui înseamnă „vânt și apă” denumiri ce se referă, sintetic și simbolic, la mișcarea permanentă a energiilor din natură. 

Feng shui descrie și analizează situația energetică a unui spațiu anume, pentru a putea apoi să intervină în punctele de dezechilibru. Restabilirea armoniei o reușește practicantul care stăpânește o serie de instrumente conceptuale (chi, dualitatea yin-yang, cele cinci elemente (wu xing), hexagramele sau trigramele din I-Ching) și concrete (busola geomantică luo pan este cel mai cunoscut și mai utilizat exemplu). 

Maestrul feng shui era nelipsit la proiectarea și construirea edificiilor în China, de la alegerea locului și orientării construcției și până la ultimele detalii și finisaje legate de decorarea exteriorului și interiorului. 
 

Imaginea: "Qiyun Shan temple", China, sub licența CC BY-SA 3.0 via Commons. Drepturi de autor: Julienfuchs.
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Qiyun_Shan_temple.JPG#/media/File:Qiyun_Shan_temple.JPG