Orașe și cetăți ce respectă principiile mandalei

Atât în Antichitatea europeană, cât și în perioada Renașterii, planul și organizarea spațială a multor orașe respectă aceleași principii care definesc și mandala: existența unui centru, utilizarea formelor geometrice de bază - cercul și pătratul. În decursul istoriei urbanisticii, atât cercul, cât și pătratul au constituit nu doar forme arhetipale, ci și reducțiile geometrice la care s-a ajuns după un proces de raționalizare și esențializare.

Marele filosof al Antichității, Platon, afirmă că a construi înseamnă a defini o ordine în spațiu, într-un timp anume. Cetatea ideală concepută de el are la bază un set de legi cosmice aplicate la nivel uman. Orașul este un organism funcțional ce corespunde, sub toate aspectele, necesităților unei societăți umane. Forma cetății este circulară, având în centru Acropola, o zonă mai înaltă unde se află principalele temple: templul Hestiei, al lui Zeus și al Atenei. Dinspre centru pornesc 12 străzi radiale care împart cetatea în 12 sectoare, fiecare având propria divinitate protectoare.

Atât Platon, cât și Aristotel se referă la corespondența funcțională dintre casă și oraș, orașul fiind conceput ca o casă mai mare, organizată după legile ce guvernează atât la nivelul macrocosmosului, cât și al microcosmosului.

O formă urbană reprezentativă pentru Antichitate este Atena, cel mai important centru cultural și artistic al lumii grecești. Aici întâlnim instituții publice precum agora, teatrul, gimnaziul și, pe platoul unei coline, Acropola, cetatea înaltă.

În Roma secolului I î.H. se naște faimosul arhitect Vitruviu. Ideile sale din De arhitectura Libri Decem au influențat considerabil perioada Evului Mediu și a Renașterii. În cele zece capitole ale tratatului său, el explică tipurile și formele de temple, introduce reguli pentru proiectarea caselor, propune idei de dispunere a construcțiilor într-un mod care să protejeze sănătatea locuitorilor. În viziunea sa, un edificiu trebuie sa fie durabil, frumos și să servească scopului pentru care a fost construit.

În arhitectura romană s-a avut în vedere exemplul urbanistic grecesc. Întemeierea orașului roman păstrează caracterul sacru - în ceremonia inaugurării se delimitează centrul (templum), urmat de limitatio (hotarele spațiului urban și divizarea interioară a acestuia). Suprafața interioară era împărțită de doua axe perpendiculare, decumanus maximus, axa est/vest, și cardo maximus, axa nord/sud, obținându-se patru zone subîmpărțite la rândul lor de alte străzi dispuse perpendicular. În centru se afla Capitolium, cu principalele trei divinități protectoare, asemenea acropolelor grecești.

Într-o etapă de la începutul evoluției sale, aproximativ secolul VIII î.H., Roma a fost cunoscută ca „Roma quadrata” datorită formei determinate de cele patru direcții ale spațiului împărțit de axele cardo și decumanus. Roma imperială a fost considerată un model urbanistic pentru toate orașele din lumea romană, ideal de norme și principii.

În Renaștere se dezvoltă multe idei ce urmăresc definirea unui oraș ideal ale cărui componente să fie organizate în mod armonios. Întreaga gândire a arhitecturii Renașterii este profund influențată de ideile lui Platon și Vitruviu.

Se caută deopotrivă ordinea urbanistică și cea politică. Se optează pentru un plan urban prestabilit circular sau octogonal. De cele mai multe ori, în centrul orașului sunt plasate templele, în alte cazuri este ales palatul seniorial.

În această perioadă se remarcă Florența, Milano, Veneția, ca orașe ce respectă anumite principii raționale, având și o estetică deosebită.

Odată cu reforma organizării sociopolitice, una dintre dezbaterile lansate în perioada Renașterii tratează tema unui nou tip de ordine sociala. S-a pus în mișcare încercarea de a regândi valorile morale, aceasta aducând o nouă perspectivă asupra problemelor urbanistice prin care se dă întâietate valorilor spirituale față de cele utilitare. Apar mai multe lucrări prin care se prezintă sisteme de organizare ideală, mult diferite față de realitatea contemporană lor, cunoscute sub numele de „literatură utopică”.

Thomas Morus observă dezechilibrele timpului său și propune, în lucrarea Utopia, un nou plan de organizare economică, politică și socială. Orașul devine încarnarea unui nou ideal de civilizație (idee întâlnită și la Doni, Patrizi, de Agostini, Campanella). În orașul imaginat de Morus domnește o legislație simplificată, redusă la esență, femeile și bărbații sunt educați similar, se propune o mai mare toleranță religioasă, proprietatea să aparțină comunității, să nu existe diferențe sociale și sărăcie, delincvența să fie minimă, etc.

Un alt utopist, Tomasso Campanella, descrie cetatea ideală în lucrarea Cetatea Soarelui. Cetatea sa e așezată pe o câmpie, cu zona centrală ridicată pe o colină. Planul orașului este înțesat cu simboluri astrologice, fiind împărțit în șapte cercuri concentrice denumite după cei șapte aștri din astrologie. În centrul cetății se află un templu măreț, dinspre care pornesc patru străzi orientate spre cele patru puncte cardinale, fiecare terminându-se cu o poartă.

Leonardo da Vinci a conceput un oraș ideal după ce o epidemie de ciumă a răvășit Milano, ucigând o treime din populație. Fascinat de ideea orașului ca organism complet, și-a propus să proiecteze o urbe mai unită, cu sisteme de comunicare, servicii și igienă foarte eficiente. Orașul proiectat de el conținea o rețea complexă de canale folosite pentru navigație și canalizare. Pentru a asigura igiena, a propus străzi spațioase și case cu verande, ca să poată circula aerul cât mai bine. Orașul ar avea zone mai înalte și altele mai joase, cele de jos pentru oamenii obișnuiți, negustori și călători, iar cele de sus pentru nobili. În același timp, a considerat foarte importantă și frumusețea ambientală oferită de clădiri elegante, arcuri înalte și pilaștri.

Dintre puținele exemple de orașe italiene construite după modelul ideal și realmente locuite se remarcă Palmanova și Sabbioneta.

Imaginea: „Akropolis” de Leo von Klenze (1784-1864), sub licență „Public domain” via Commons.