Cuceririle ştiinţifice şi tehnice ale secolului XX îi îndeamnă pe mulţi să spere – în tradiţia altor filosofi şi savanţi din veacurile anterioare – că dezastrul războiului şi consecinţele sale ar putea fi eradicate definitiv. O nouă cultură, un nou mod de a privi viaţa, noi posibilităţi de distribuire a bogăţiilor şi noile stiluri de guvernare mai liberală, toate trebuiau să contribuie eficient la îndepărtarea spectrului luptelor pe viaţă şi pe moarte între naţiuni. Se presupunea că, sub imperiul drepturilor omului şi al aspiraţiei universal umane spre pace, se va manifesta o epocă de înflorire din care va fi dispărut orice urmă de violenţă.

Din nefericire, visul nu s-a împlinit. Deşi nu ne mai afectează războaie mondiale în care să se înfrunte mari blocuri de ţări aliniate la o ideologie sau alta, trăim foarte tristul spectacol al războaielor mai mari sau mai mici ce devastează multe zone ale lumii; iar dacă nu războiul, atunci terorismul răpeşte vieţile fără teamă şi fără milă.

Unde s-a greşit?

Unde este eroarea, dacă lucrurile arată cu totul altfel decât se proiectase? Oare trebuie să acceptăm că războiul este un impuls instinctual inerent condiţiei umane şi că, oricum, nu avem suficiente remedii pentru a-l potoli? Oare numai foametea şi penuria împing la luptă? Sau se fac vinovate conflictele sociale şi religioase ce dau naştere unui fanatism necruţător, căruia nu îi pasă nici că va ucide şi nici că va fi ucis?

Înclinăm să credem că în războaie se amestecă mulţi factori dintre cei menţionaţi şi că, în majoritatea cazurilor, mijloacele de comunicare prezintă doar una dintre faţete, în timp ce altele se ascund printre faldurile politicii internaţionale. Toţi deplâng războiul şi vieţile pierdute, însă puţini trec dincolo de vorbe şi aproape că nu vedem niciun efort real de a opri această plagă. Denunţarea actelor de violenţă este un biet strigăt intelectual, însă frica de angajament e mai mare şi paralizează toate braţele, atât ale indivizilor, cât şi ale marilor puteri.

Este limpede, avansul ştiinţific singur nu poate oferi oamenilor o viaţă demnă, iar tehnologia nu reuşeşte să ajungă la toţi; sistemele politice sunt atât de abstracte, încât problemele guvernării sunt aceleaşi dintotdeauna, chiar dacă se schimbă actorii. Disperarea în faţa dificultăţilor vieţii, neafirmarea propriei personalităţi, lipsită de baze solide pe care să se sprijine, se exprimă prin agresivitatea crescândă a tuturor împotriva tuturor.

În lipsa altor bunuri materiale şi morale, oamenii caută satisfacţie în posibilitatea de a se simţi unici şi speciali – fiecare popor, fiecare religie, fiecare stil de gândire se exprimă astfel – şi aşa se naşte un spirit fanatic de posesiune, furia sălbatică de a apăra cu orice preţ puţinul pe care îl au: o fărâmă de orgoliu prost înţeles, orgoliul celor puţini, care pierd din vedere interesele Omenirii ca întreg.

Absenţa finalităţilor de viaţă reale, superioare, urmărite cu interes pentru viitor şi pentru evoluţia colectivă a umanităţii, ne obligă să ne revărsăm energiile în acte de violenţă care oferă aparenţa unui ideal pentru care merită să lupţi, să trăieşti şi chiar să mori. Oare când vom face să înflorească arte şi ştiinţe capabile să îmbine sentimentul mistic şi caracterul sociopolitic practic, indispensabile pentru ca viaţa şi moartea să-şi recapete sensul? Nu cred să ne lipsească mijloacele de deschidere a ochilor; poate doar voinţa de a ne deştepta şi de a ne elibera de toţi inamicii ascunşi care ne fac să credem că niciodată nu am fost mai lucizi ca acum.