Nu este ușor să definești tinerețea; deși o căutăm de mult, diverșii scriitori nu au reușit de-a lungul timpului să se pună de acord asupra unei definiții exacte. Mai mult, tinerețea este atât de bogată și de variată în nuanțe, atât de expresivă și extraordinară, încât nici nu s-ar putea găsi o metodă obiectivă, concretă și sintetică de a o defini.

Ca filosofi, avem încredere enormă în tineri și mare speranță în acea lume viitoare la care ne referim de atâtea ori și despre care spunem atâtea. Credem că nici unul dintre noi nu a încetat a fi tânăr în esență și, pentru un motiv sau altul, nu a încetat nici să aibă anumite neliniști – mai mult sau mai puțin tinerești, e adevărat, dar avându-și cu siguranță originea în aceleași probleme și în circumstanțe asemănătoare vârstei tinere.

În linii mari, pentru a oferi o definiție tinereții am putea porni de la accepția ei de bază: o etapă de trecere între copilărie și maturitate.

Într-adevăr, este un stadiu intermediar, dar nu unic și definitiv, ci foarte special, deoarece iese din așa-numita „dulce inconștiență a copilăriei” pentru a intra aproape pe neașteptate într-o trezire bruscă și imediată la realitatea propriilor trăiri interioare – emoționale, intelectuale, fizice și psihologice – care, deși firești, au un impact puternic asupra personalității tinerilor.

Când vorbim de tinerețe, nu ne putem referi numai la schimbările fizice care semnalează trecerea de la copilărie la adolescență, ci trebuie să remarcăm și alte schimbări concomitente, psihologice și mentale, foarte profunde.

Pornind de la vechile doctrine tradiționale și ezoterice, trebuie să ținem seama că transformările prin care trec tinerii sunt mult mai profunde; nu trezesc doar psihicul și mintea, ci și Eul propriul – acel Ego superior adormit ce vine din negurile timpului și așteaptă un moment special în viață pentru a se trezi și a se manifesta.

Nu suntem de acord cu cei care susțin că tinerețea începe cu pubertatea, cu debutul maturizării sexuale. De altfel, nu trebuie nici să considerăm că se încheie odată cu vârsta adultă. Dacă lucrurile ar sta așa, atunci ar trebui să ne întrebăm și când începe maturitatea. Nu cumva tinerețea se prelungește mult mai mult – dar nu sub aspectele sale pozitive, ci tocmai sub cele negative – ca lipsă de maturitate în a ști ce se vrea?

Nu e greu de constatat că vârstele nu se pot delimita între ele în mod strict. Bogăția umană este infinită, multiplele expresii ale evoluției sale sunt infinite și nu ne permit să ne rezumăm la definiții rigide.

Tinerețea este ca o renaștere, ca și când omul s-ar naște a doua oară, deși se află deja într-un corp fizic, material și concret.

Când suntem tineri, deschidem parcă ochii spre un nou mod de viață; tinerețea cuprinde toată anxietatea transformării, căci trebuie înfruntat noul mod de viață. De data aceasta suntem singuri, absolut singuri, simțim că numai noi înșine putem stăvili toată neliniștea determinată de noua naștere.

Ca orice situație nouă, tinerețea abia ivită ni se pare instabilă, nesigură și neliniștită. Încearcă să se regăsească și nu știe cum să o facă, și de aici angoasa despre care dorim să vorbim.

Putem aborda anxietatea juvenilă din două puncte de vedere: există o neliniște normală și de așteptat proprie creșterii și dezvoltării omului care renaște când încetează a fi copil; toate sunt procese recunoscute de psihologia tradițională. Aici ne preocupă în mod deosebit un alt aspect, celălalt fel de anxietate, care nu mai este la fel de naturală și specifică tinereții; ea însumează toate problemele mediului nostru înconjurător și se dovedește a fi nefirească și apăsătoare pentru personalitatea tinerilor. Dar să începem cu prima.

Studiile din psihologia ultimilor 150 de ani ne spun, efectiv, că nu se poate evalua tinerețea doar după schimbările fizice, hormonale, cât de importante ar fi, ci trebuie luate în calcul și alte considerente mai proprii și caracteristice, de tip psihologic, intelectual și moral; ne surprinde, însă, că psihologia consideră toate transformările adolescenților patologice, anormale. Sunt atât de multe, de mari și de importante, încât tânărul trebuie să aibă impresia că este bolnav, că i se întâmplă ceva teribil.

Primul lucru resimțit de tânăr este nevoia de a-și defini o nouă personalitate. Simte deodată nevoia de a exprima noi concepte, dar nu are experiență și trebuie să devină apt de a aborda chestiuni aparent aproape infantile, însă care permit cele dintâi exprimarea unei personalități juvenile. Tânărul respinge orice face parte din trecut, pentru că îi evocă perioada copilăriei, când era mic și parcă nu gândea, nu simțea; tot ce trăise înainte îi pare defectuos și, ca atare, trebuie respins.

În acest cadru general al respingerii, începe imediat ruptura de imaginea pe care o avea copilul despre părinții săi; ei nu mai sunt mama și tatăl la care să se poată refugia, nu mai sunt un sprijin. Odată cu ruptura imaginilor părintești, se prăbușesc și cele ale altor adulți care constituiau sprijinul și legăturile familiale cele mai apropiate; tot ceea ce fusese până acum obiect al afecțiunii intră în dizgrație.

Pentru tineri nu există cale de mijloc: toată iubirea direcționată mai demult către părinți se răsfrânge spre noi lideri. Golul recent creat îl tulbură enorm pe tânăr și trebuie umplut cu noi elemente.

Imaginea profesorului, a sacerdotului, a unui prieten mai mare sau a unui lider politic capătă mai multă importanță. Uneori, tinerii își găsesc sprijin chiar și în lideri fictivi, inventați și care reprezintă idealul, arhetipul și perfecțiunea. Alteori simpatizează cu personaje istorice ce au constituit tot ceea ce tânărului i-ar plăcea să fie și toată afecțiunea lui se îndreaptă către ele. În fond, se manifestă nevoia de a umple un gol, lucru ce produce, în același timp, și o mare melancolie și nostalgie datorată pierderii unei copilării care s-a dus și nu se va mai întoarce.

Într-o primă etapă, tânărul este puternic înclinat spre tristețe. Simte că a pierdut o lume, dar nimeni nu îi poate explica ce anume. Simte că se naște într-o lume nouă, dar unde nimeni nu îl înțelege. Tristețea sa intimă și adâncă nu se manifestă mai niciodată în exterior; cel mult vom observa la el puțină melancolie. În afară arată un entuziasm exagerat, complet fals, cu râsete stridente și comportamente deplasate, cu agresivitate sau o vitalitate exagerată care frizează agresivitatea.

Mai mult chiar, tânărul își acuză părinții pentru pierderea copilăriei și, cu un sentiment incipient de culpabilitate, speră ca și ei să riposteze, ceea ce îi pare că se petrece imediat. Și de aici se înlănțuiește o lungă succesiune de neliniști, neînțelegeri în conversațiile zilnice, confruntări constante și neputința de a conviețui cu aceia care, până de curând, constituiseră un nucleu sigur și minunat.

În fața acestei situații, tânărul reacționează în numeroase feluri. În realitate, trezirea unor idei metafizice este proprie tinereții și nu în sensul unei metafizici filosofice perfect elaborate, ci a ceva mai simplu. Tânărul începe să se întrebe pentru prima oară ce sunt viața și moartea. Își dă seama că nu va trăi veșnic, că este supus timpului, că a crescut și s-a schimbat și va continua să crească și să se schimbe și că va dispărea la un moment dat. Astfel, începe să se întrebe ce se află dincolo de toate acestea.

Odată cu ideile metafizice apar și altele, de ordin moral. La început, tânărul tinde să fie foarte radical, cu un comportament și o morală a sa foarte personală, foarte rigidă, mai ales în raport cu ceilalți, dar, într-o oarecare măsură, chiar și față de sine. Dacă se trece cu bine de această etapă, începe un proces care în mod obișnuit ar face să dispară treptat temerile tinerilor. Totuși, din nefericire, nu se întâmplă așa, iar primele frământări metafizice și morale sfârșesc prin a stârni la rude și apropiați zâmbete de superioritate sau glume puțin cam crude ce îi vor lăsa tânărului răni adânci.

Din punct de vedere intelectual, se pot petrece lucruri foarte diferite: fie omul se ratează complet – vedem cum tineri înainte străluciți obosesc și încep să eșueze în studiile lor – fie i se întâmplă contrariul și va găsi în studiu evadarea ideală, încercând să intelectualizeze toate problemele cu care se confruntă, descoperind o cale miraculoasă spre lumea ideilor și devenind capabil să urmărească cu precizie tot ce se petrece în interiorul său. În acest al doilea caz, se trezește în tineri o puternică veleitate dialectică, fără să conteze dacă ideile pe care le apără sunt sau nu adevărate. Vor să discute, să-și consolideze ideile, să demonstreze forță și inteligență, iar toate acestea îi fac cu adevărat fericiți.

O altă reacție tipică a tinerilor este un ușor egoism numit de psihologi narcisism. Se concentrează pe propria persoană, vor să găsească toate răspunsurile în propria persoană, pretinzându-și originalitate, căci pentru a fi tu însuți trebuie – nu-i așa? – să fii diferit de ceilalți și chiar puțin excentric. Nevoia lor de a atrage atenția se observă adesea în lucruri simple cum este moda – o excentricitate specială, menită să-i deranjeze puțin pe adulți. În plus, caută aprobarea celorlalți tineri, aflați în aceeași situație, și creează grupuri în jurul gusturilor împărtășite.

Un aspect pozitiv al perioadei tinereții, deși uneori dureros și puțin fructificat, este trezirea prieteniei. Poate mai mult decât în orice altă perioadă a vieții, acum știm ce este ea cu adevărat. Prieteniile legate în tinerețe sunt glorioase, singurele în care totul este minunat, în care avem o încredere ideală, uimitoare, iar prietenul reprezintă totul: refugiu, eliberare de problemele interioare și, de asemenea, dacă relația nu implică nimic nociv sau sexual, poate reprezenta un pas spre ceea ce va fi mai târziu iubirea. Prietenul este sprijin moral și, dincolo de amicițiile individuale, tânărul descoperă de multe ori alt refugiu, acela asigurat de grupuri, unde se integrează pentru că are nevoie să se simtă puternic, să fie aprobat de cei din jur și pentru că este foarte greu să mergi prin viață de unul singur.

Din perspectiva psihologiei, interesele tinerilor sunt multe și variate. De cele mai multe ori, totul prezintă interes, dar într-o formă inconsecventă; azi încep un lucru, iar mâine îl abandonează, au multe inițiative, dar nu o duc la bun sfârșit pe nici una. Cel mai important pentru ei este să fie în mișcare, însă în realitate nu îi preocupă nimic; sunt caracterizați de o apatie totală, fiind nevoiți să răspundă la excesul de stimuli dinspre familie sau de la cei din jur, care le dau neîncetat sfaturi și recomandări cu privire la ce să facă sau să nu facă – este deci o reacție de apărare.

În general, problema unui tânăr se reduce pur și simplu la faptul că este tânăr și are temeri. E greu de înțeles, dar adevărat.

Să ne oprim acum asupra unui alt aspect. Lumea în care trăim, lumea noastră plină de neliniști, reprezintă un factor în plus și amplifică anxietatea tinerilor. Vom evidenția câteva dintre elementele care agravează considerabil situația tinerilor.

Ca filosofi, este poate nevoie să începem cu ceea ce considerăm cel mai teribil, cel mai nefast dintre toate și anume abordarea greșită a educației – o educație nepotrivită pentru tineri, complet stereotipă și pentru care contează numai studiile, nu și ființa umană care le va urma sau realiza. Adulții fie îi trimit pe tineri în lume fără nici o pregătire, într-o lume crudă și competitivă, iar ei se vor simți atunci incapabili să-și asume riscuri în astfel de circumstanțe, fie îi supraprotejează și îi țin permanent sub control, împiedicându-i să-și încerce puterile și să pătrundă în lumea unde vor trebui să se descurce mai devreme sau mai târziu. Din exces sau din lipsă, tânărul va avea o educație deficientă și nu se va putea manifesta în colectivul uman.

În general, adulții pot comite greșeala tipică de a-i reproșa tânărului că a încetat să fie copil, dar că nu este totuși matur, ceea ce echivalează cu a-i spune că nu este nimic. În prezent se vorbește mult despre „marginalizare”, dar, fără să vrem, o provocăm noi înșine, astfel că tinerii ajung să nici nu mai știe cine sunt. Iar de la izolarea psihologică la delincvența practică nu mai rămâne uneori decât un pas, doborârea unei bariere mai mari sau mai mici.

La început, tânărul va chestiona autoritatea morală a părinților, dar va ajunge până la urmă să pună la îndoială orice formă de autoritate; viața socială ar fi totuși de neconceput fără îndrumare, însă tinerii nu vor recunoaște și nu vor respecta nimic. De parcă nu ar fi destul, li se exploatează fără scrupule vârsta, profitându-se de ușurința cu care li se trezește entuziasmul, cu care urăsc și iubesc, cu care se lansează în mari aventuri – exploatate printr-o propagandă absolut nedemnă manifestată sub chipurile modei, de la cea vestimentară și până la formele anarhice de viață, de la droguri la ateism, de la tactica de deresponsabilizare individuală până la respingerea oricărei ordini prestabilite.

Un tineret sănătos nu va putea fi exploatat, astfel că trebuie să i se promită o mie și unul de paradisuri imposibile care nu se apropie niciodată, iar dacă se apropie, aduc cu ele noi neliniști, alimentând și mai mult propaganda angoasantă ce va continua să modeleze tineri care nu știu ce să facă cu propriile vieți.

De parcă nici asta nu ar fi destul, survin apoi reacții firești, care nu ar trebui să ne mire deloc. Astăzi este la modă nepăsarea, dar e logic să fie așa, căci ea nu reprezintă decât un strigăt de teamă, o modalitate de a întreba: ce pot face? Când un tânăr își caută un loc de muncă i se cere experiență. Tânărul vrea să fie mai bun, diferit, dorește să atingă un ideal, să formeze o familie, dar singura posibilitate de a reuși este ca părinții să îi asigure o situație. Dacă nu se întâmplă așa, are mult de așteptat și nu se știe ce va face, nici când. Nici în privința studiilor nu are oportunitatea, în cele mai multe cazuri, să aplice ce a învățat și va fi nevoit să facă orice altceva pentru a-și câștiga existența.

Acestei anxietăți i se adaugă o alta: tinerețea trece, iar tânărul constată că nu a realizat nimic. Starea de apatie este de așteptat în astfel de condiții, la fel ca protestele, fie ele pasive și sterile sau agresive și violente. De altfel, statisticile menționează acea „soluție” la căutarea infructuoasă care este curmarea propriei vieți.

Înainte, când se făceau sondaje printre tineri în legătură cu aspectele care îi interesează cel mai mult în viață, ei puneau pe primele locuri valorile estetice și morale, preocupările metafizice sau religioase. Acum, primele locuri din sondaje sunt ocupate de confortul personal, bani, relațiile de cuplu și abia apoi vin problematici mai abstracte. De interes imediat rămân siguranța, liniștea, confortul.

Cu adevărat simt așa tinerii sau au fost împinși să simtă și să gândească astfel?

Trebuie să ne întrebăm dacă marile visuri ale tinereții au murit. Credem că nu, dar este foarte greu să le găsești și să convingi un tânăr să le mărturisească, de vreme ce sociologii care interpretează sondajele afirmă că tinerii tind să nu răspundă sincer.

Înclinăm să credem că marile visuri există încă, dar trebuie să știm să le recunoaștem. Sunt visuri care ar alunga puțin câte puțin teama, însă pentru asta e nevoie să se transforme în realitate. Nu există tânăr care, în planul fizic, să nu se bucure de frumusețe; nu există, de asemenea, nici un tânăr care să respingă armonia sau bunul-gust. Când vedem totuși așa ceva e mai degrabă în semn de protest și nu pentru că nu se apreciază lucrurile estetice, frumoase sau agreabile. O altă formă de protest este disprețul față de ceea ce nu pot avea. Toți tinerii prețuiesc sănătatea și le place să se simtă puternici, dar, cu toate acestea, își ruinează starea fizică, atentează împotriva propriului corp distrugându-l, ca reacție la gândul deteriorării sale inevitabile.

Deși o neagă în fața celor din jur, toți tinerii au în fond sentimente pure și nobile. Nimeni nu-și dorește sentimente schimbătoare, să trăiască ceva ce azi este, iar mâine nu, ceva ce ne menține mereu stresați, anxioși și neliniștiți. Fiecare tânăr visează la eternitate; fiecare păstrează în suflet un loc privilegiat pentru conceptul de Iubire, deși nu o mărturisește. Fiecare aspiră la lucruri neîntinate, pure, strălucitoare și minunate, chiar dacă nu e dispus să o recunoască.

Anarhia și dezordinea sunt reale, dar reprezintă forme de angoasă. Nu există nici un tânăr care, în aspectul său intelectual, să nu caute înțelepciunea. Neliniștea, dorința de a cerceta, de a cunoaște de fiecare dată mai mult și mai mult, este un lucru specific tinereții. Este ca o nevoie impetuoasă de a pătrunde toate secretele lumii.

Tânărul dorește să cunoască, dar îi este dificil, fiindcă uneori trebuie început prin a îndepărta vălurile, prin a înlătura ignoranța și a aprinde torțe în întuneric. Uneori va trebui să descopere că știința nu doar distruge, ci și construiește, că investigația ne apropie de legile cele mai intime ale Naturii, că science-fiction-ul nu ajunge pentru a ne umple toate orele, ci că există legi autentice pe care le putem cunoaște fără a cădea în ficțiune. Alteori va trebui să distrugă false concepte și să găsească deplina frumusețe din Arta cu mesaje autentice, să se despartă de celelalte farse pe care este nevoit câteodată să le accepte odată cu moda. Uneori este necesar să-i demonstrăm tânărului că se consideră ateu numai pentru că nu a găsit nimic bun și nobil în care să creadă și pentru că însăși imaginea și ideea de Dumnezeu s-au văzut respinse și terfelite. Ca urmare, uneori trebuie să-l învățăm pe tânăr să înceapă prin a-și recupera încrederea în sine însuși, pentru ca apoi să înainteze pe treptele credinței în toate lucrurile, până ajunge la Dumnezeu.

Cine nu a vrut sau nu vrea încă să schimbe lumea? Cine nu a visat la acea revoluție constantă care să ne permită să sfârșim odată pentru totdeauna cu tot răul și cu toate nedreptățile?

Este bine să ne obișnuim cu ideea că revoluția începe cu noi înșine; aplecându-ne către muncă, spre propria responsabilitate și spre o ambiție sănătoasă ca forță constantă ce ne poartă înainte. Nu vorbim, însă, despre o ambiție care respinge, ci de una ce are în vedere de fiecare dată mai mult respectul pentru ceilalți.

Nu există tânăr care să nu viseze la fericire. Fericirea există și nu reprezintă doar satisfacția materială și instinctuală, ci ceva mai mult, la care visăm fără să știm cu exactitate unde se găsește. Filosofii stoici spuneau că fericirea absolută nu se află pe lumea aceasta și totuși o putem întâlni în fiecare zi și putem învăța să o căutăm cu perseverență, cu răbdare, cu discernământ, știind să distingem ceea ce e benefic pentru noi de ceea ce nu este.

De asemenea, nu există niciun tânăr care să nu-și dorească libertatea, capacitatea „zborului”, căci pentru un tânăr libertatea nu înseamnă posibilitatea de a face orice, ci a ști ce trebuie făcut și cu ce finalitate se face. Nu există nici un tânăr care să nu viseze la acea libertate interioară ce nu cunoaște bariere, pentru care nu există nici măcar moarte.

Marea întrebare pe care ne-o punem acum este dacă există încă tineri. Mai sunt? Sau suntem condamnați să vedem pur și simplu copii cu chipuri de adulți? Nu ne sperie tot mai mult să observăm pe chipul micuților noștri o expresie mult prea profundă pentru vârsta lor sau o seriozitate plină de reproș încă din primii ani de viață? Sunt și adulți cu comportament adolescentin, care nu au reușit să-și depășească propria angoasă juvenilă. Este important să ieșim din această dualitate în care trăiesc în special tinerii, nevoiți să răspundă în egală măsură funcțiilor de animal instinctual și visurilor celor mai sublime, conștienți pe de o parte de capacitatea lor de a realiza fapte la fel de mari precum cele din cărți, dar, în același timp, de pericolul de a trăi ca o bestie care se târăște pe pământ.

Trebuie să sfârșim această luptă, însă pentru a pune capăt unei lupte nu este alt remediu decât lupta. Într-un vechi text sacru din Orient, Bhagavad-Gita, găsim un om ideal numit Arjuna care se află tocmai în acest moment al luptei. E în pragul bătăliei și trebuie să se decidă să treacă la fapte, ceea ce îi produce o mare suferință. Teama lui Arjuna de acum 5.000 de ani nu diferă prin nimic de teama prezentată de actualele tratate de psihologie: e vorba despre aceeași disperare.

Arjuna se află la mijloc, între partea sa animală și instinctuală și cele mai mari, cele mai bune, cele mai sublime aspirații ale sale. Este nevoit să se hotărască, să aleagă, să se desprindă de starea intermediară și instabilă; trebuie să treacă proba ultimă. În vechile civilizații, când tinerii erau supuși unor probe înainte de a fi acceptați de societate ca adulți, nu treceau încercarea oricum – și nici pur și simplu pentru a îndeplini un ritual magic prestabilit, dar lipsit de vreo semnificație – ci primeau probe foarte speciale. Erau încercări care îl îndemnau: „îndrăznește”, „hotărăște-te”; era momentul bătăliei, al alegerii, al folosirii discernământului. „Îndrăznește și cu siguranță vei ieși victorios.”

Răspunsul pe care îl căutăm se află în înseși greșelile semnalate ca rădăcină și cauză a angoasei juvenile. Nu trebuie decât să ne raportăm diferit la propriile greșeli, să le dăm un sens opus și să le transformăm în soluții. Soluțiile sunt de toate felurile, de la cele spirituale, intelectuale, emoționale, fizice, biologice și până la cele cotidiene, practice și aplicate.

Trebuie să ne amintim ceva foarte important, aflat dincolo de temerile tinereții, și anume că într-un tânăr există potențial maxim și că pentru a fi tineri nu este nevoie să avem puțini ani fizici, căci există o tinerețe veșnică a sufletului ce are capacitatea de a se manifesta de câte ori omul poate visa și își poate duce visurile la îndeplinire.

Trebuie să ne amintim și că suntem tineri, mereu tineri și fără temeri, atunci când, cu ajutorul visurilor și forței de a ne purta visurile, învățăm să mergem pe un drum cu o Torță, o veche și cunoscută Torță pe care oamenii de ieri și de azi și dintotdeauna au numit-o Speranță, Speranța tinereții și nu angoasa tinereții.