Filosofia înseamnă dragoste pentru înțelepciune sau cunoaștere. Este un drum iluminat de soarele adevărului. Tot ceea ce nu corespunde acestei caracteristici esențiale nu este filosofie, ci o simplă speculație sau repetare alternativă a ceea ce au spus alții, folosind vechile învățături, cu la fel de mult succes cu cât reușește o lingură să se hrănească și să guste din supa în care s-a scufundat.

Viața și moartea sunt două fețe ale Vieții Unice. Cine nu a sesizat nici măcar atâta lucru nu se poate numi cu ușurință „filosof”, deoarece încă nu a început să pășească pe Cărarea Ascendentă.

Pe lângă caracterul său de asociație culturală, Noua Acropolă este o mișcare filosofică. Unul dintre obiectivele principale ce au stat la baza întemeierii sale a fost să facă din conceptul de cunoaștere de sine o realitate vie. Acesta este punctul de plecare. Din păcate, majoritatea oamenilor rămân întreaga viață ancorați în concept sau, încă și mai trist, unii ajung să îl uite cu desăvârșire pe măsură ce îmbătrânesc și se îmburghezesc.

Noua Acropolă propune redeschiderea albiei filosofiei clasice, unica filosofie care a găsit adevăruri, repetate ulterior de mii de ori, fără să cadă în plasa modelor triviale și fără a servi vreodată drept unealtă a ignoranței sau a amenințării în mâinile vreunor brute. Socrate stă mărturie. Filosofia noastră nu este contemplativă, nici pseudo-orientalistă; ea reprezintă un mod înflăcărat de poziționare în fața vieții și a Enigmei. Ființa umană trebuie să-și ia un angajament ferm în fața destinului său istoric, a strămoșilor săi divini, a momentului său actual și a viitorului. Trebuie să fie asemenea unei bărci care, cu puternicele sale vâsle, escaladează curenții vieții și nu se lasă târâtă, asemenea unui morman de paie și nămol, fără libertate de mișcare sau onoare, spre colțuri în care lucrurile putrezesc. Filosofia noastră este o filosofie a acțiunii în toate planurile la care poate avea acces conștiința, nu pentru a culege fructele acțiunii, ci pentru acțiunea în sine. Prin ea ne realizăm, găsind satisfacție într-o acțiune ce ne menține veșnic tineri, conștienți de nemurirea noastră și de bucuria de a trăi clipă de clipă.

Că lumea este o iluzie? O știm… Însă, cum și această afirmație se află în lume, este și ea iluzorie. Așa numita „iluzie” a orientaliștilor nu este altceva decât realitatea într-unul dintre multiplele sale aspecte sau fațete, una dintre nuanțele în care se colorează lumina. Ipoteza despre iluzie – o versiune foarte săracă și deformată a conceptului despre „maya” al vechilor hinduși – îi plafonează pe mulți oameni, care ajung să creadă că în vreo parte a universului ar putea să nu existe Dumnezeu, de exemplu în iluzie. Dacă ar fi așa, iluzia l-ar limita pe Dumnezeu, ar limita realitatea, dovedindu-se mai degrabă o neghiobie filosofică demnă doar de acela care nu știe să mânuiască nici cel mai simplu silogism.

Observând ciclurile naturale, eterna reîntoarcere a lucrurilor de la apele din nori până la mare și de la mare la nori, de la succesiunea zilelor și nopților până la anotimpuri, percepem cu claritate o unitate de destin în natură și un mers constant și sigur în acord cu un plan bine stabilit. Din plan face parte și ființa umană. Și ea se naște și moare… și se naște din nou… și din nou moare. Nimic mai simplu și mai adevărat.

Toate vechile școli esoterice au afirmat acest fapt și toate religiile l-au susținut la începuturile lor, când fondatorii răspândeau lumina lui Dumnezeu peste oameni. Unele dintre ele au păstrat la nivel popular câteva imitații mai mult sau mai puțin deformate ale străvechii doctrine, iar altele le-au îngropat în „cărți interzise” și „evanghelii apocrife”... și s-au străduit să le păstreze în bibliotecile lor labirintice în cazul în care va apărea un moment oportun pentru reutilizarea „blestematelor” afirmații. Adevărul este că, pentru a-și câștiga adepți, multe credințe au promis mult și au cerut foarte puțin... Prin urmare, unei astfel de atitudini nu îi convine să păstreze cunoașterea populară despre reîncarnare, deoarece ea indică un drum lung, anevoios, în care domnește Legea Cauzei și a Efectului și unde nu se poate cumpăra iertarea păcatelor și nici nu poate fi oferită drept cadou personajelor însemnate. Cine greșește plătește pentru propria greșeală, fie el rege sau cerșetor. Primul va plăti chiar mai scump, deoarece se presupune că un rege are posibilități mai mari decât un cerșetor... Orice coroană își are spinii ei.

Această nouă filosofie va elibera de teama de moarte milioane de persoane, așa cum a făcut-o deja cu alte mii, indiferent ce credință au, unde muncesc și cine sunt. Aceasta este vechea sevă a vieții, ce urcă din nou prin arborele uscat al Omenirii. Ea va da flori și fructe și va adăposti cuiburi în care păsările noi vor ciripi salutând răsărituri noi, într-o lume în care soarele arzător al vieții se va ridica din nou, încet, dar inexorabil.