Atât Platon, în întreaga sa operă, cât și, la distanță de peste douăzeci de secole, Kant și urmașii săi, au atras atenția asupra necesității unei condiții morale care să-și aibă izvorul într-o natură esențialmente pură, și anume în Ființa însăși.

N-a existat vreun filosof care-și merite numele și nici vreun alt fel de gânditor care să pună la îndoială o asemenea necesitate, deși este de domeniul evidenței faptul că odată cu decăderea Lumii Clasice această necesitate s-a văzut îngrădită de rațiuni teologice, politice și sociale, ba chiar pur și simplu economice.

Dezvoltării tehnice înregistrate în plan fizic i se asociază un proces similar în plan metafizic, afundând încetul cu încetul individul în mlaștina a ceea ce s-ar putea numi „cultul mijloacelor” și chiar al provenienței.

Bunătatea înnăscută a omului este astfel condiționată de religia căreia îi aparține, de proveniența sa familială, geografică, rasială, ca și de multe altele asemenea cu care s-ar putea umple pagini întregi, alcătuind o galerie amplă de prejudecăți și de superficialitate.

Omenirea se lasă sedusă de planuri și sisteme, de aspectul formal al lucrurilor, mai degrabă decât de conținutul lor. Fisurarea platformei etice determină recursul la formula, mai mult sau mai puțin utopică, a rețetelor, căci din clipa în care răul este conceput ca o prezență reală - nemaifiind înțeles ca simpla absență a binelui, ci ca realitate esențială - se apelează la exorcisme de toate nuanțele, depersonalizate în supraindividual. Ființa trece în plan secund, condiționată de instrumentarul care, în ipoteză teoretică, va făuri, prin intermediul credinței sau al rațiunii, pornind de la propriile sale imperfecțiuni, Omul perfect.

Exemplificând cu o imagine practică, este ca și cum s-ar pretinde că prin punerea laolaltă, într-un anume mod, a unor cărămizi din lut de o anumită formă, s-ar putea ridica un zid solid și rezistent, de piatră dură, făcând ca „magia” ansamblului să transmute natura a ceea ce e individual și singular.

Masificarea spirituală premerge cu multe secole liniilor moderne de montaj și, prin nesocotirea realității, lasă să se creadă că alăturarea fragmentarului cu fragmentarul va aduce la viață o creatură înzestrată din belșug cu virtuți și bunătate, identică cu predecesoarele, dar și cu succesoarele sale. Mai mult decât atât, se admite evoluția formelor, întemeiată pe eșecurile și reușitele experienței. Astfel că omul a încetat să mai fie important, spre a se da prioritate grupurilor umane, ca și cum acesta n-ar fi decât o rezultantă a sistemului, iar sistemele respective ar conferi dreptul la supraviețuire în baza adaptării și a pierderii tuturor caracteristicilor proprii... desigur, în cazurile în care aceste caracteristici au fost conștientizate ca atare.

Produsele ieșite de pe linia de montaj sunt categorisite în funcție de proveniența lor, adică în funcție de sistemul care le-a generat.

Creștinii sunt buni, „păgânii” sunt răi.

Sf. Iacob își câștigă faima de „nimicitor al maurilor”.

Nobilii au „sânge albastru” iar ceilalți sunt „țopârlani”.

„Poporul este bun, iar regii sunt răi... Trăiască ghilotina!”.

Muncitorul e bun, iar industriașul e rău.

Militarul este mai valoros decât muncitorul și viceversa.

„Poporul ales”... „Poporul lui Dumnezeu”... într-un cuvânt, „cei buni” care, spre a putea exista, au nevoie de „cei răi”.

Acest numitor comun colectiv face să se vorbească despre creștini, evrei, musulmani, atei, albi, negri, bogați, săraci, înțelepți și ignoranți. Avem aici de-a face cu rasismul sub toate nuanțele sale posibile.

Această năzuință masificatoare spre o mântuire colectivă, dar și spre o nimicire, de asemenea colectivă, a tuturor celor care nu se fac părtași la vreun tip de mântuire sau la altul, la vreo clasă socială sau partid, mizează exclusiv pe sisteme, credințe, rase sau alte forme acceptate în plan colectiv. Omul ca individ își pierde importanța. În cele din urmă, a nu fi cooptat și a nu milita în cadrul vreunui partid sau al vreunei secte la modă, devine un fapt absolut inimaginabil.

Fără îndoială că eșecul practic al comunismului, fascismului, nazismului și al capitalismului, fiecare cu caracteristicile politice, sociale și economice proprii, a semănat în popor neîncrederea în eficacitatea sistemelor. Cu toate că mai toate popoarele lumii, poate și sub influența marilor centre de putere, se declară în favoarea democrației și a dreptului la vot, atunci când cetățenii sunt chemați la urne, 50 la sută în medie refuză s-o facă sau, acolo unde prezentarea la vot este obligatorie, se votează în alb, ori se boicotează în mod deliberat listele prefabricate de către sistem.

Cu excepția unora dintre formele pe care le îmbracă Islamul, cam același lucru se întâmplă și cu religiile: astfel, deși datele demografice continuă să arate că, de pildă, Italia este o țară catolică, bisericile sunt în realitate ticsite de turiști curioși, mânăstirile sunt goale, preschimbate fiind în sedii pentru întâlniri fără de vreo legătură cu religia, iar însuși Papa face obiectul unor glume privind originea etnică sau obiceiurile sale. Ceea ce se înțelege în mod tradițional prin „sacru” este, fără îndoială, foarte departe de toate acestea.

Se poate conveni că soluționarea problemei ridicate se cere întemeiată pe ideea elementară că, de fapt, nu sistemele în sine sunt importante, ci subiecții umani care le alcătuiesc. Și că fundamentală este calitatea morală a acestora.

Contează deja prea puțin dacă o țară este condusă de „dreapta” sau de „stânga” sau dacă regimul ei de guvernare este prezidențial sau monarhic. Ceea ce are însemnătate este ca omul sau oamenii în răspunderea cărora cade administrarea unei Țări să fie buni, de onoare, drepți, valoroși și integri.

Chiar și cea mai rea dintre orânduiri, alcătuită și condusă fiind de oameni buni, aduce poporului fericire, belșug, bunăstare și pace. Cea mai bună dintre orânduiri va fi însă un chin pentru cei guvernați dacă guvernanții sunt persoane lipsite de morală.

Până și cel mai bine organizat și mai organic dintre sisteme se va nărui cu timpul dacă nu se întemeiază pe femei și bărbați cinstiți, virtuoși, într-un cuvânt: BUNI.

Ceea ce ne trebuie nu este să biruie o anumită facțiune ori sectă politică, socială sau religioasă. Ne trebuie oameni buni, recunoscuți ca atare, cărora să li se încredințeze cele mai mari responsabilități în toate domeniile de activitate. În cazul în care s-ar proceda așa, aceștia ar accepta-o, dar nu din ambiție, ci din spirit de generozitate și solidaritate.

Întorcându-ne la Platon, dacă datoria unui bun cizmar este să facă pantofi pentru toți, a croitorului bun să facă haine pentru toți etc., atunci cel care se conduce pe sine însuși, care își domină pasiunile și își șlefuiește ideile cu forța propriei voințe, se impune în mod firesc drept cel mai nimerit să aplice ceea ce s-a dovedit pentru el benefic la scara întregii comunității din care face parte.

Dacă izbutim să ne bazăm pe oameni buni și să dăm pe mâna lor instrumentele culturale necesare, aceștia se vor arăta vrednici să pună în aplicare oricare formă de guvernare, căci oricare formă de guvernare s-ar dovedi datorită lor eficace.

Dacă în fruntea unui cult religios, oricare ar fi acesta, s-ar găsi un om bun, el ar trezi în credincioșii săi Prezența lui Dumnezeu, căci ei o vor simți oglindită în persoana acestuia și, tocmai de aceea, posibil de împlinit.

Dacă un om bun se dedică Artei, Științei sau oricărei alte activități, aceasta va fi iluminată de propria-i bunătate, indiferent de drumul pe care-l va alege, căci prin însăși bunătatea lui va izbuti întotdeauna să dea la iveală ce este mai bun.

Trebuie să ne dăm seama că simpla schimbare a Secolului XX cu Secolul XXI nu va face să dispară de la sine rasismul, persecuțiile, îmbogățirile ilicite, genocidul, ci că este necesară o schimbare „lăuntrică”, cu caracter ezoteric, pentru ca mecanismele poluante ale sistemului să cedeze locul oamenilor buni.

Trebuie să-i întâlnim, să-i facem cunoscuți și celorlalți și să-i sprijinim.

Pentru un om nu există dușman mai mare decât alt om, dacă acesta e rău, dar nici prieten mai bun și mai de ajutor decât alt om, dacă acesta e bun.

Să prindem curaj și să începem prin a arunca la coșul de gunoi al Istoriei sistemele nefaste care ne guvernează, pentru ca să-și croiască drum, trecând peste ruinele lor, acel Om Nou a cărui însușire fundamentală este bunătatea.