Pentru aceia care mă citesc pentru prima dată, trebuie să precizez că articolele mele provin din reflecții, din contacte directe; sunt câteva gânduri strânse laolaltă. Aș vrea să știți de asemenea că folosim acest mod direct de a ne adresa, deoarece avem convingerea că fiecare om este un filosof înnăscut, că „suntem cu toții filosofi”. Nu există universitate care să genereze filosofi; poate cel mult să ateste, printr-un titlu, însușirea unei serii de cunoștințe tehnice, însă nu există universități care să producă filosofi, la fel cum nu există universități care să creeze poeți sau muzicieni. Omul poartă neliniștea filosofică în inima sa. Fiecare om este „filo-sophos”, un „îndrăgostit de înțelepciune” și de profunzimea lucrurilor.

Filosoful trăiește în fiecare dintre noi. Este, cum ar spune Socrate, problema regăsirii de sine. Ne întâlnim cu noi înșine pentru a ne regăsi, pentru a privi, ca-ntr-o oglindă magică, noul nostru chip, cel interior cu cele mai profunde trăsături pe care le putem avea.

De la identitatea profundă a omului vom porni spre tema de astăzi, dedicată modului în care se plăsmuiesc visurile. Nu voi vorbi despre visuri în sens fizic, despre starea de somn versus starea de veghe, ci despre visuri în sensul de aspirații, arhetipuri; cu alte cuvinte, despre tot ceea ce se află dincolo de lucrurile materiale.

Nu ignorăm faptul că, datorită legii gravitației, apa curge întotdeauna de la munte spre mare, însă în spatele entității mecanice numite gravitație trebuie să existe o Ființă, iar această Ființă, cum ar spune Calderón de la Barca, este visul pe care-l visează râul. Râul este râu și curge fiindcă se visează curgând, păsările, în felul lor, se visează păsări, iar noi, oamenii, am visat cândva la ceea ce suntem acum. Într-un fel sau altul, cu toții nutrim felurite visuri, fie ele artistice, familiale, economice, sociale sau politice. Toți oamenii au visuri. Poate credem uneori că o persoană modestă, îmbrăcată într-un fel sau altul nu este capabilă de visare. Adevărul este că noi toți, fiecare în felul său, avem posibilitatea de a visa.

Fiecare are propriul său contact cu Ființa interioară în care viețuiesc arhetipurile și visurile. Fiecare simte uneori, în momentele de sinceră modestie și reculegere, scânteierea măreață a visurilor. Sunt acele voci misterioase care ne cheamă din versurile poemelor – poate din acelea pe care nu le-am scris fiindcă nu am îndrăznit.

Apare o muzică stranie, dar nu o putem cânta deoarece nu știm să mânuim un instrument sau nu avem cunoștințe muzicale. Avem nenumărate idei despre cum se face un lucru sau altul, însă nu întotdeauna avem și resursele economice pentru a-l realiza.

În noi există o lume arhetipală, o chemare ancestrală spre Perfecțiune, spre Bine, spre Concordie, spre Iubire. Este o chemare puternică, intensă, constantă, care nu ne părăsește niciodată. E o chemare ce nu îmbătrânește, care nu ține cont de părul alb; indiferent de vârstă, această chemare dăinuie și dăinuie în noi...

Cum se plăsmuiesc visurile? Pentru început vom observa o mică schemă care se referă la împărțirea Naturii în șapte planuri despre care am vorbit în multe ocazii, la fel cum avem șapte zile în săptămână, șapte note muzicale de bază, șapte culori fundamentale în spectru. Există un septenar care guvernează lumea manifestă cunoscută nouă.

Tot astfel, plăsmuirea visurilor este patronată de numărul șapte. Există o dimensiune pe care am putea-o numi a voinței, în care lucrurile sunt chimic pure; cei care l-au citit pe Schopenhauer își vor aminti ce spunea el despre voință, despre impulsurile pure, despre numere sau realități care există dincolo de toate aparențele și care generează nu doar o dată fenomene similare.

Moartea nu atinge acea lume, nu o afectează decăderea și nicio altă formă de discreditare din câte cunoaștem astăzi. Dedesubtul ei se află lumea intuiției, în care subiectul și obiectul cunoașterii intră în contact direct, unde, într-un fel putem înțelege lucrurile nemijlocit, deci fără nevoia de intermediari. Dacă mergeți în Grecia și vizitați Partenonul, de pildă, veți spune pe loc că este frumos, chiar dacă nu aveți cunoștințe de arhitectură sau arheologie.

Fiecare dintre noi poate spune dacă un obiect este frumos sau nu; poate nu suntem întotdeauna de acord, poate că avem criterii diferite de percepție a frumuseții, dar cu toții putem spune că ceva este frumos atunci când este frumos. Nu e nevoie să ni se explice din ce material e confecționat un obiect ca să știm că e frumos; ceva din interiorul nostru, ceva inexorabil ne permite să recunoaștem prezența sau absența frumosului.

Cel de-al treilea plan aparține intelectului. Potrivit filosofilor greci, acesta ne permite să pătrundem în profunzimea lucrurilor și să le înțelegem temeinic, să le surprindem însăși esența. Sub acest plan se află lumea rațiunii și a dorințelor; odată ajunși aici, am intrat în omniprezenta dualitate, însăși mintea noastră fiind duală. Este planul așa-numitei „minți a dorințelor”, care vrea să știe, îi este sete să cunoască lucrurile, să speculeze, să câștige și să piardă.

Mai jos este lumea psihicului, unde încep visurile noastre, imaginația și fanteziile noastre. Această lume psihică ne schimbă complet ființa noastră în fața celorlalți. Unele persoane nu au frumusețe fizică, dar totuși ne simțim atrași spre ele, grație unui farmec aparte, a unui „ceva” care ne stârnește interesul. În schimb, există persoane cu aspect fizic foarte plăcut, frumos îmbrăcate, agreabile ca apariție, dar care, în mod inexplicabil, nu ne plac, nu ne sunt simpatice. Și deseori ne întrebăm de ce cineva bun și respectabil nu ne este pe plac.

Dimensiunea psihică este legată într-un fel de cea a intuiției și, pe de altă parte se sprijină pe o lume inferioară, cea a vitalității. Toate lucrurile au vitalitate, toate au un suflu vital care le permite să se manifeste fizic. Așadar, dedesubtul planului vitalității se află planul manifestării.

Cum se manifestă visurile? Pornind de la lumea arhetipurilor. Dacă vă întreb acum cât fac doi plus doi, îmi veți răspunde că fac patru. Dar patru ce? Nu este nevoie de clarificare. Ei bine, există o lume superioară, abstractă, aflată mai presus de atribute ca, de pildă, culoare, formă, volum. În această lume sunt arhetipurile visurilor care se vor plăsmui pas cu pas până la manifestare.

Potrivit filosofilor clasici, visurile nu sunt create de oameni, ci îi preced. Visurile, arhetipurile au existat de la începutul tuturor lucrurilor și sunt în Natură, indiferent dacă omul le descoperă sau nu. Există o schemă naturală anterioară nouă și dincolo de puterea noastră de percepție. Spunem că există șapte note muzicale, am împărțit săptămâna în șapte zile și le-am dat nume de planete, însă toate acestea erau deja plăsmuite într-un fel, erau înglobate în însăși structura Cosmosului. Aceste visuri trăiesc și există asemenea unor prieteni fantasmagorici, ca niște ființe stranii ce nu ne părăsesc niciodată și trăiesc în lumea lor de arhetipuri: genii, cavaleri, domnițe, lumini colorate, lucruri stranii, voci necunoscute, tablouri pe care nu le-am văzut niciodată, cuvinte pe care nu le-am auzit niciodată sau cărora nu le-am învățat niciodată sensul... Toate stau adăpostite într-un fel de Cutie a Pandorei, de unde nu a evadat niciodată Speranța, sunt visuri care se vor plăsmui treptat.

Cum anume se plăsmuiesc? Se plăsmuiesc realizându-le pas cu pas. Să vedem, spre exemplu, care este primul pas când vreți să construiți o casă. Prima apare dorința de a avea o casă, așadar un act volitiv. Apoi vă gândiți că v-ar plăcea să aibă o fereastră cu patru ochiuri și două ghivece cu flori, un copac și un cățel în curte, etc. Asta simțiți, intuiți oarecum, acesta e arhetipul vostru. Visul începe să descindă, să se întrupeze. De acum veți începe să îl faceți „inteligibil”. Cum veți concepe casa? În formă de turn, pătrată, mare, joasă, înaltă? Astfel, începeți să vi-o reprezentați inteligibil. Apoi vin și alte aspecte: cât va costa metrul pătrat de zidărie, cimentul, cărămida și toate celelalte. Aceasta este lumea rațiunii, lumea dorințelor concrete.

Când reușiți să înțelegeți mai mult sau mai puțin ce puteți realiza, psihologic începeți să vă doriți acel lucru, căci a pătruns în lumea psihică, în care investiți, prin repetiție, prin atenție o energie tot mai mare. Astfel dăm viață visurilor noastre.

Poate că există visuri care nu sunt tocmai ușor de înfăptuit, dar acesta este un subiect care necesită mult timp. Intervin uneori alte interese și elemente care ne limitează visurile; nu o dată, visurile altora ne limitează propriile visuri.

Există și piedici în calea îndeplinirii aspirațiilor noastre, iar pentru a le depăși trebuie să ne exersăm voința și stăpânirea de sine și trebuie să știm cum să ni le dorim. Nu e de ajuns să ne gândim la visurile noastre, trebuie să le dorim cu tot sufletul. Trebuie să avem voință și încredere în noi înșine și să intrăm în legătură cu dimensiunea spirituală, cu vasta rezervă spirituală din cel mai elevat plan: Voința, Intuiția și Intelectul.

Acolo, într-un fel, trăiesc visurile și arhetipurile noastre, cele pe care le înfăptuim deja sau care așteaptă să fie înfăptuite. De acolo a fost iluminat Don Quijote despre care se spune că a trăit ca un nebun și a murit ca un om normal. Dar cine știe?... Poate nici nu a murit ca un om sănătos și nici nu a trăit precum un nebun, poate că lucrurile au stat tocmai pe dos... pentru că nu există nebunie mai mare decât a acorda prea multă importanță lucrurilor materiale și aparent rezonabile.

Poate că nu există mai mult bun simț și mai mare apropiere de Adevăr ca atunci când știm să înfruntăm lucrurile cu profunzime și forță. Când știm să cântăm împreună, să vorbim unii cu alții, să conviețuim, să visăm îndrăzneț și cu putere. Da, să visăm, însă nu ca un leneș, întins „cu burta la soare” și privirea pierdută în zare. Să visăm cu intensitate, până ne curg lacrimi din ochi, să visăm cu mușchii încordați, să visăm cu ochii închiși.

Trebuie să devenim însăși Voința ce se îndreaptă spre visul dorit. Trebuie să avem acea forță interioară ce ne diferențiază de animale... Ea ne face cu adevărat oameni: forța sufletească, puterea de a visa și de a crea.

Dacă lumea s-ar distruge în această clipă, dacă ne-am pierde Arta, Știința, Filosofia, Literatura, orașele și drumurile în totalitate, chiar dacă ar rămâne o singură pereche de oameni pe Pământ, ei ar repopula planeta și ar face să renască bibliotecile, poeziile, copiii, picturile... Ar reapărea un nou Partenon și noi Piramide. Căci fiecare om poartă în sine arhetipurile întregii Umanități.

În fiecare dintre noi se reflectă într-un anume fel toți oamenii de pe Pământ; fiecare ființă umană poartă în sine toate visurile oamenilor care au trăit sau vor trăi vreodată. Fiecare are un potențial nebănuit, însă are nevoie de tenacitate; nu este ușor să-ți înfăptuiești visurile, dimpotrivă este anevoios, deoarece trebuie să fii capabil de efortul de a le plăsmui an de an, lună de lună, zi de zi, oră de oră, clipă de clipă.

Iar dacă nu avem visuri proprii, atunci să le îmbrățișăm pe ale altora, dar să nu rămânem nicidecum fără visuri. Nici stele nu ținem în mâini, însă am învățat să ne îndreptăm privirea către stelele de pe cer. Nici izvoare de apă nu avem în piepturi, însă am învățat să bem din izvoarele munților.

Tot astfel, dacă nu avem un vis al nostru, să urmăm un vis măreț care să ne verticalizeze și să ne facă oameni nu doar în afară, ci și pe dinăuntru. Iar dacă suntem cu adevărat Oameni, așa cum o cer Filosofia și Natura din fiecare dintre noi, atunci să ne ridicăm pe propriile picioare, dar și cu smerenie în fața lui Dumnezeu.

Putem spune: sunt om, am visuri, nu sunt o mașină, ci infinit mai mult decât atât. Pot să fac ce îmi propun, pot să fiu mai bun, pot visa la ceva cu mult deasupra mea. Sunt o părticică a Creației și pot visa la un Om Nou Reînnoit, care să nu aibă limitările mele, care dacă se naște poet își poate scrie versurile, iar dacă se naște muzician își poate compune muzica.

Acest Om Nou Reînnoit va putea trăi în armonie cu Natura, în favoarea și nu împotriva ei, respectându-i legile și fiind purificat pe dinafară și pe dinăuntru. Omul Nou nu va cunoaște frica, ura, ranchiuna și își va aminti de noi cu drag, căci noi l-am visat mai înainte ca el să existe... În acest moment întunecat al Istoriei, în mijlocul tuturor crizelor, al decăderii valorilor, în mijlocul ezitărilor și îndoielilor, noi am îndrăznit să visăm la El, la Omul Nou. Iar acest Om Nou care va veni se va naște din noi. Va fi integru și nu va putea fi cumpărat cu tot aurul din lume. Va fi cu adevărat conștient de Nemurirea sa și va ști că a fi Om nu înseamnă doar a avea un corp uman... a fi Om este ceva mult mai profund. Acest Om va fi precum o rază, ca o străfulgerare în noapte...

A fi om în acest moment istoric, a fi sămânța Omului Nou înseamnă tocmai a fi asemenea unei lumini în noapte. Drumul nostru, după cum spunea un mare gânditor, este luminat de multă vreme de aceste torțe și cu ajutorul lor putem să ajungem la Omul Nou și Mai Bun pe care îl visăm cu toții. Vom putea să facem ca visurile să coboare, iar mâinile noastre pline de semințe vor primi din nou porumbeii albi ai inspirației și vor fi din nou Homeri care să cânte; vor apărea încă o dată marii sculptori și marii pictori. Vom putea fi iar mândri că SUNTEM OAMENI. Pentru aceasta merită să ne plăsmuim visurile, de la cele mai mici, de la casa visată, până la cele mai mari, cum este visul de a plăsmui un Om Nou. Drumul filosofic ne permite să dăm formă visurilor noastre, le ajută să se plăsmuiască. Fiecare dintre noi este un vis. Într-un fel sau altul, voi m-ați visat pe mine și eu v-am visat pe voi... și fiindcă ne-am visat unii pe alții ne-am și întâlnit.

În această lume de visuri și de iluzii, să ne întrebăm dacă suntem cu adevărat o lumină care brăzdează orizontul. Suntem Oameni, Filosofi, sămânță a Omului Nou, suntem forța de neoprit care poate înfăptui visul modelat de Cervantes sub înfățișarea lui Don Quijote: să transforme uriașii în mori de vânt și nu morile de vânt în uriași. Să ne amintim episodul în care Don Quijote se luptă cu morile, luându-le drept giganți, iar Sancho îl admonestează: „Ai grijă! Sunt niște mori de vânt...” Iar Don Quijote îi răspunde: „Ba nu, sunt căpcăunii, dușmanii noștri”, apoi atacă și este aruncat la pământ. Atunci Sancho îi zice: „Nu ți-am spus, señor, că sunt mori de vânt?” Iar Don Quijote îi răspunde: „Iar eu nu ți-am spus, Sancho, că numai cei deprinși cu tainele Cavalerismului știu că uriașii se preschimbă în mori de vânt atunci când sunt atacați?...”

Pe toate acestea trebuie să le învățăm, să le simțim, să le păstrăm în inimă și în minte. Să fie prezente în fiecare cuvânt al nostru, în fiecare clipă de întâlnire cu o altă ființă umană și chiar și atunci când suntem singuri. Să ne amintim mereu că avem demnitatea de FIINȚE UMANE, care au în urmă mii de ani de Istorie, iar în față mii de ani de Viitor.

Fiecare om este o verigă dintr-un Mare Lanț și are responsabilitatea istorică de a purta noile semințe spre Lumea Nouă și de a deschide calea spre un Pământ Nou. Să avem forța de a ne reînnoi în fiecare dimineață când ne trezim și, indiferent ce suntem în viața de zi cu zi și ce facem, să încercăm să facem cât mai bine ceea ce ne revine, să procedăm în manieră filosofică. Să păstrăm vie legătura cu lumea visurilor, cu acea lume care ne așteaptă după moarte, pentru a ne primi în splendoarea ei, învăluiți în Pacea Datoriei Împlinite.