Renașterea - Introducere în Renaștere

Renaşterea este un fenomen complex, reprezentând în acelaşi timp o mişcare, o perioadă istorică şi mai ales o stare de spirit care, prin noi repere intelectuale şi artistice, a condus la o reînnoire a culturii şi a spiritualităţii europene.

 

Sursele de inspirație ale autorilor renascentiști se regăsesc in tradiția antică: ”Corpus Hermeticum”, ”Imnurile orfice”, ”Oracolele caldeene”, ”Kabala”, lucrările filosofilor greci – Pitagora, Platon, Aristotel, Euclid, Ptolemeu, Plotin.

 

Ideile acestor opere au fost redescoperite prin intermediul culturii Imperiului Bizantin, al Bibliotecilor monastice și al lucrărilor filosofilor arabi - Avicenna, Averroes, Geber, Abulcasis, Alhazen.

Filosofii Academiei Platonice din Florența au tradus în limba latină cea mai mare parte a acestor texte, apoi prin intermediul tiparului, descoperit de către flamanzi, s-a reușit difuzarea lor rapidă în întreaga Europă.

 

Mişcarea renascentistă a cultivat ideea de înălțare a omului, de existență a sufletului nemuritor şi a susținut posibilitatea evoluției spirituale. În Renaştere, omul este considerat măsura tuturor lucrurilor, iar forţa lui provine din propriul său spirit.

 

Scrierile lui Dante Alighieri (1265-1321), Francesco Petrarca (1304-1374), pictura lui Giotto di Bondone (1267-1337) marchează începuturile mişcării umaniste, care situează „Omul în centrul lucrurilor şi al Universului întreg”, aşa cum spunea Pico della Mirandola.

 

Dante Alighieri este primul care scrie în limba italiană, adresându-se astfel unui public mult mai larg faţă de operele redactate în limba latină sau greacă, greu accesibile omului de rând.

Francesco Petrarca poate fi considerat primul mare umanist, lucrările lui urmând să iniţieze o reînnoire a spiritului întregii Europe. Sonetele lui Francesco Petrarca sunt inspirate din viaţa de zi cu zi, la fel ca şi picturile lui Giotto di Bondone, demonstrând că sublimul, spiritualitatea nu se limitează doar la planul religios, ci pot fi descoperite în aspectele concrete ale vieţii trăite de fiecare om. Pe lângă faptul că exprimă o cunoaştere profundă a autorilor clasici şi a limbii latine, operele lui Petrarca au jucat un rol important în dezvoltarea limbii italiene ca limbă literară. Prin convingerea sa asupra strânsei legături dintre cultura clasică şi învăţătura creştină, Petrarca a contribuit, ca şi Dante, la dezvoltarea umanismului european.

Una dintre principalele opere ale filosofiei renascentiste este „Docta Ignoranta” a lui Nicolaus Cusanus, despre principiul referitor la concilierea opuselor.

 

 

Influenţa adusă de cultura Imperiul Bizantin la formularea cadrului conceptual al Renaşterii s-a transmis prin intermediul învăţaţilor greci. De teama invaziei turceşti, aceştia au părăsit Constantinopolul ajungând la Florenţa, unde au început să predea fundamentele culturii greco-helenistice. Unul dintre aceştia, Georgios Gemistos Plethon, a jucat un rol decisiv în direcţionarea culturii renascentiste, reprezentând, după cum spunea discipolul său Bessarion,  „reîncarnarea spiritului platonic”. El a dezvoltat un adevărat proiect politic pentru „reînvierea valorilor antichităţii” pe care l-a iniţiat la Mistra, lângă Sparta.

Aceste idei au fost apoi preluate de Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola. Originalitatea lui Plethon şi întâlnirea sa cu Cosimo de Medici au dat naştere, în 1462, Academiei Platonice din Florenţa realizată după modelul Academiei lui Platon (închisă cu 900 de ani în urmă de Împăratul Iustinian) şi avându-l drept iniţiator pe Marsilio Ficino.

 

Pe baza lucrărilor antice, umaniştii renascentişti au recompus o nouă formă culturală care a combinat valorile lumii greco-romane clasice cu tradițiile egiptene și orientale.

 

Imaginile: Dante Alighieri și Francesco Petrarca, de Andrea del Castagno, domeniu public.

© Noua Acropola 2017