Această formă de teamă psihologică ce ajunge să preia în diferite situaţii controlul la nivel fizic şi mental se manifestă şi sub alte aspecte umane: teama de aventură, teama de risc, teama de a pierde diverse lucruri şi chiar teama de succes.

S-a spus adesea că omul este foarte dependent de obiceiuri şi e adevărat. Omul are mulţi „stăpâni” ce îşi asumă rolul de a-l dirija spre anumite tendinţe, oferindu-i sentimentul de siguranţă în mediul său; aceiaşi stăpâni au grijă să sădească în el şi teama de a nu-şi pierde obiceiurile, cel puţin atâta timp cât ele corespund scopurilor „călăuzelor” sale.

Societatea în care trăim promovează diferite motivaţii, unele naturale şi adecvate necesităţilor istorice, iar altele absolut artificiale, încurajate de interese şi convenţii ce conduc pentru un timp mişcarea maselor de oameni.

Tocmai aceste necesităţi induse sau impregnate de artificial îi înlănţuiesc cel mai mult pe oameni şi îi împiedică să se schimbe în vreun sens.

De exemplu, a iubi şi a te simţi iubit reprezintă o nevoie naturală pentru orice fiinţă umană, însă convenţiile sociale ale vremii ataşează iubirii o serie de condiţii care o transformă în ceva artificial şi aproape imposibil de trăit. Dincolo de sentimente, se solicită bunuri materiale şi un anumit statut social, ceea ce închide porţile unei convieţuiri sănătoase.

În general, omul se orientează după comportamentul celor din jur şi prin imitarea lor obţine o linişte psihologică ce-i permite să-şi găsească un loc acceptat în societate. Luptă pentru a cuceri acele lucruri considerate indispensabile şi, odată ce le obţine, nu le mai poate părăsi, fiindcă şi-ar pierde astfel stabilitatea, asigurată din păcate de suporturi exterioare propriei fiinţe.

În aceeaşi manieră, convenţiile vremii impun anumite tipuri de comportament, de limbaj, de relaţii umane, de opinii şi credinţe, care asigură „normalitatea”, cel puţin pentru un timp. Trebuie să fii în pas cu diversele curente impuse şi să te schimbi în concordanţă cu ele pentru a nu te îndepărta cu niciun pas de mulţime.

De aici teama de schimbare. Orice schimbare, dacă este substanţială, presupune a te evidenţia în bine sau în rău, a ieşi din ceea ce e comun acceptat, a îndrăzni să fii diferit şi, din acest motiv, a pierde unele dintre preţioasele valori artificiale. Ar putea să dispară falsa afecţiune a celor care ne iubeau puţin sau deloc şi prestigiul instabil oferit de cultivarea unei relaţii trecătoare.

Pentru noi, filosofi aspiranţi, iubitori de Înţelepciune, prima schimbare necesară – şi în acelaşi timp fundamentală – este trezirea conştiinţei. Imediat ce se iveşte din masa amorfă a necesităţilor şi constrângerilor fizice, psihologice şi mentale, conştiinţa declanşează un complex de schimbări corelate.

Dacă ne bazăm pe rutină, nu are importanţă dacă adoptăm un obicei sau altul şi ne agăţăm de el, însă o conştiinţă activă ne obligă să reevaluăm multe aspecte ale existenţei care înainte păreau lipsite de substanţă.

Filosoful îşi face un obicei în primul rând din a-şi pune întrebări profunde legate de viaţă, de sine, de destin... Mintea sa devine mai reflexivă şi îl determină să-şi analizeze propriul mod de a fi, deschizându-i noi perspective pentru o perfecţionare continuă.

Schimbările pe care şi le propune filosoful nu ţin de convenţii sau de prejudecăţi, dimpotrivă: sunt schimbări ascensionale, fiecare pas fiind o treaptă a depăşirii de sine. Mai mult decât de schimbări, este vorba despre singurele achiziţii autentice ale fiinţei umane, dincolo de posesiuni materiale, dincolo de viaţă şi de moarte, de pasiuni şi opinii.

Atunci de ce ne temem, dacă în mod raţional ştim că aceste schimbări speciale aduc doar lucruri bune şi impulsionează spre o mai mare dezvoltare spirituală? Deoarece trebuie să le facem singuri, faţă în faţă cu noi înşine, fără să depindem de aprobarea celorlalţi, de aplauzele sau criticile lor. Schimbările presupun, fireşte, anumite renunţări, dar tocmai acestea vor atrage noi valori, mult mai stabile şi mai armonizatoare. Nu cunoaştem niciun erou care să nu fi trecut prin încercări primejdioase şi să nu fi încercat totul pentru a ieşi victorios. Şi de ce, după cum spuneam la început, unii se tem chiar şi de succes? Fiindcă ştiu că, odată atins, trebuie să se menţină la înălţime, fără să-şi permită vreo cădere sau descurajare, căci reuşita interioară impune cerinţe severe în faţa propriei conştiinţe.

Dar nu merită oare să încercăm?

Destinul omului este să atingă perfecţiunea proprie naturii sale şi, aşa cum ne arată tradiţiile ezoterice din toate timpurile, să-şi depăşească condiţia până la a deveni demn de a fi discipolul zeilor şi nu al „îmblânzitorilor de oameni”. La un asemenea destin vom ajunge cu toţii mai devreme sau mai târziu, cu mai multă sau mai puţină suferinţă. Însă schimbarea este condiţia inexorabilă. Atunci de ce să nu începem chiar acum? De ce să nu ne eliberăm de teamă, care nu ne aduce nimic bun? De ce să nu dezvoltăm curajul celui care ştie ce vrea şi luptă pentru a reuşi?

Alegerea este în noi: vom trăi fie teama comună în faţa schimbărilor inevitabile, care ne lasă descumpăniţi, fie curajul schimbării definitive, care ne transformă în femei şi bărbaţi fermi şi siguri pe ei înşişi, mergând pe Drumul Vieţii şi privindu-şi Destinul în faţă.