Filosofia - educație pentru viață

Prof. Delia Steinberg Guzmán, Director Internaţional al O.I.N.A.

Absorbiţi de multe utopii, vorbim despre filosofie. Căutând printre visuri şi realităţi, vorbim despre filosofie. Iar filosofia cuprinde multe semnificaţii. O putem considera o utopie? Se poate, căci filosofia se referă la multe lucruri încă neîmplinite, aflate în viitor. Să fie un vis? Poate că da, fiindcă, într-un fel sau altul, marii oameni ai tuturor civilizaţiilor importante au împărtăşit un vis. Este oare o realitate? Cu siguranţă. Sunt convinsă că toate fiinţele umane, chiar dacă nu în mod conştient şi fără să aibă vreun titlu în acest sens, sunt filosofi. Sunt convinsă că fiecare om care şi-a pus întrebări şi a conversat cu sine însuşi, dorind să afle răspuns la întrebarea Cine sunt?, a dat naştere unui filosof.

Aşadar, ce este filosofia? Nu îmi plac în mod deosebit definiţiile, poate şi pentru că am fost nevoită să studiez multe şi mi-am dat seama că memoria ne ajută prea puţin în acest sens; amintirea specială a învăţăturilor reţinute de suflet este însă întotdeauna utilă.

Dincolo de multiplele concepte folosite de-a lungul istoriei pentru a o explica, dincolo de multitudinea de finalităţi care i-au fost atribuite, Filosofia este marea artă, marea ştiinţă, o atitudine în faţa vieţii. O atitudine ce implică o ştiinţă, căci, dacă cineva îşi pune întrebări, doreşte să şi răspundă la ele. Presupune deopotrivă o anume artă, deoarece la întrebările vieţii nu se poate răspunde oricum.

Ce înseamnă a avea o atitudine în faţa vieţii? Înseamnă a întâmpina viaţa cu ochii larg deschişi, a nu ne teme să investigăm marile mistere, să privim Universul şi să ne punem întrebări legate de el, de noi înşine şi de fiinţa umană în general. Toate popoarele se întâlnesc în acest punct, deoarece, de fiecare dată când omul şi-a pus întrebări despre modul în care se poate integra în Univers, a descoperit Divinitatea şi a descris această experienţă în mii de moduri.

Nu înseamnă că filosofia ar fi acelaşi lucru cu religia, însă nici că ar exclude-o; filosofia poate fi cunoaştere, artă, religie şi atâtea altele. Este un domeniu atât de general, încât tocmai amplitudinea ei o poate transforma într-o mare utopie.

Dintre toate definiţiile filosofiei, una îmi place în mod deosebit şi am repetat-o de multe ori la cursurile mele. O voi aminti şi aici, deoarece, la fel ca în artă, repetarea nu este niciodată inutilă, ci ne ajută să înţelegem mai bine conceptele; este vorba despre definiţia atribuită lui Pitagora şi exprimată de el în faţa veneraţiei contemporanilor săi luminaţi, care-l numeau pe bună dreptate înţelept. Se spune că Pitagora le-ar fi răspuns: „Nu sunt înţelept, ci iubitor de înţelepciune”. Din această expresie grecească s-a născut termenul de philo-sophos, desemnându-l pe cel care iubeşte înţelepciunea, fiindcă nu o posedă; înţelege că îi lipsesc multe lucruri şi de aceea iubeşte înţelepciunea, o caută şi o urmăreşte cu perseverenţă. Atunci când ne spunem nouă înşine filosofi, ne comparăm fără să vrem cu Pitagora şi remarcăm cât de departe suntem de el; putem spune însă fără a greşi că suntem filo-filo-sofi, căci facem multe încercări de apropiere, iubim idealul înţelepciunii şi urcăm multe trepte pentru a ajunge la acea dragoste de care vorbea Pitagora, la dragostea de înţelepciune, imboldul extrem de puternic ce ne îndeamnă să cucerim ceea ce ne lipseşte, să realizăm faptele de care avem nevoie.

Platon spunea că ne îndrăgostim nu de ce avem, ci de ce ne lipseşte. Astfel, dragostea ne îndeamnă să cucerim lucrurile care ne lipsesc, dar care ne pot completa şi ne pot duce mai aproape de perfecţiune. Este foarte bine când înţelegem că Înţelepciunea există şi că nu o deţinem, fiindcă atunci ne punem în mişcare. Dragostea de cunoaştere ne îndeamnă să ne eliberăm şi să rupem barierele egoismului, obsesia lui „eu iubesc asta şi nu altceva”, „mie îmi place asta şi nu alta”, „pe mine mă preocupă asta mai presus de orice”. Când începem să privim universul cu alţi ochi, ni se deschid multe porţi interioare, dar la fel de multe exterioare şi, pe măsură ce creşte înţelegerea propriei persoane, se dezvoltă în noi capacitatea autentică de a ne înţelege şi semenii.

Poate că azi, la multe veacuri după Pitagora şi alţi filosofi consideraţi utopici, prin filosofie se înţelege în general altceva; am experimentat personal schimbarea, studiind filosofia în facultate şi resimţind o insatisfacţie permanentă în faţa accepţiei sale actuale. În prezent, filosofia este o disciplină cu totul abstractă; se studiază o mulţime de termeni şi de concepte dificile, iar dacă oamenii rămân cu această impresie despre filosofie, ajung să fugă de ea. Azi, Filosofia înseamnă mai degrabă o Istorie a Filosofiei, o trecere în revistă a ideilor filosofice din toate timpurile. Se aplică, desigur, anumite criterii de-a lungul acestui parcurs, deoarece întotdeauna au existat filosofi consideraţi foarte buni, însemnaţi, iar alţii au fost consideraţi necorespunzători, periculoşi şi chiar au fost interzişi. Însă, cu timpul, unii dintre gânditorii consideraţi periculoşi au fost trecuţi în tabăra celor buni, iar unii dintre cei consideraţi buni au ajuns în cealaltă extremă; constatăm astfel că şi Istoria filosofiei îşi are modele ei.

Azi, constatăm că filosofia nu mai este considerată practică şi utilă pentru viaţă. Ideea că filosofia nu are aplicabilitate, că e o utopie, că nu foloseşte la nimic, a generat, cu preponderenţă în secolul trecut şi în cel actual, o problemă gravă: au câştigat teren multe idei materialiste, consecinţă a mitului în care s-a transformat filosofia. De exemplu, în cazul Spaniei şi al altor ţări, din fericire nu prea multe, s-a decis eliminarea acestei materii din programa şcolară, deoarece se ridicase întrebarea „la ce ne ajută?”.

Drept consecinţă, se manifestă o tendinţă generală de a evita filosofia, la fel cum se întâmplă uneori cu un om care nu a învăţat cu adevărat să trăiască şi atunci evită să rămână singur cu sine însuşi. Se resimte mult gol interior, multă nesiguranţă şi nu trebuie să ne mire deloc faptul că ne afectează atâta corupţie, dezordine, atâtea catastrofe naturale: dacă fiinţa umană nu găseşte o axă interioară, nu poate merge înainte.

Cei treizeci de ani pe care i-am trăit în Acropolă, studiind filosofia, şi alţi câţiva ani petrecuţi înainte, în facultate, reprezintă o perioadă îndelungată dedicată acestei discipline şi, deşi mi se spune că este teoretică şi că nu foloseşte la nimic, eu continui să mă întreb: dar atunci cum am putea găsi răspunsuri la marile întrebări, la marile noastre incertitudini? Ce facem cu întrebările care ne asaltează atunci când rămânem singuri cu noi înşine: de ce trăim, de ce murim, de ce există durere, de ce îmbătrânim, de ce ni se întâmplă tot ce ni se întâmplă? De ce trecem de la suferinţă la bucurie şi de la bucurie la suferinţă şi ce vânt capricios ne duce dinspre una spre cealaltă? De ce avem temeri şi îndoieli?

Când apar întrebările existenţiale, fie căutăm să le răspundem, fie alegem să trăim permanent în teamă, trăgând o cortină în faţa propriilor ochi şi încercând să nu mai vedem lucrurile importante. Când există întrebări, singura atitudine constructivă este să le exprimăm. Când Socrate spunea: „Ştiu doar că nu ştiu nimic”, nu o spunea fiindcă se mulţumea cu a nu şti nimic. O afirma drept recunoaştere a ceea ce nu ştim şi, în acelaşi timp, drept punct de pornire: „Vreau să ştiu mai mult, pentru că am nevoie de mai mult”. Deşi au trecut atâtea veacuri de atunci, fiinţa umană îşi repetă aceleaşi întrebări. Şi e suficient să simţim nevoia de a găsi răspunsuri pentru ca filosofia să fie din nou utilă, practică şi necesară. Filosofia este marea educatoare, cea care ne învaţă să trăim. Cea mai dificilă disciplină, a şti cum să trăieşti, nu mai este predată astăzi aproape de nimeni. Nu vom deveni mari înţelepţi datorită filosofiei, dar cel puţin vom avea mai puţine temeri, mai puţine îndoieli decât înainte; nu vom ajunge la marele Adevăr, dar vom cuceri treptat anumite certitudini.

A ne întreba „cine sunt”, „care este vocaţia mea”, „pentru ce exist”, „de unde vin şi încotro mă îndrept” reprezintă o modalitate prin care putem învăţa să trăim; arta de a trăi constă în a răspunde zi de zi la aceste întrebări, a înţelege de ce suferim şi de ce există durere. Filosofii orientali din cele mai vechi timpuri, atât de vechi, încât uneori nici nu ştim exact în ce perioadă să-i încadrăm, spuneau că durerea este vehiculul conştiinţei. Când omul este fericit şi râde, nu i se prea întâmplă să se întrebe „De ce trebuie să trăiesc aşa ceva?” Se pare că noi, fiinţele umane, învăţăm atunci când ne doare ceva, iar arta de a trăi ne arată că, de fiecare dată când suferim, trebuie să ne detaşăm de experienţă şi să ne întrebăm: „De ce sufăr, ce încearcă să mă înveţe viaţa în acest moment? Ce se află dincolo de durerea mea? Ce experienţă importantă pot reţine?”.

Când un filosof învaţă să trăiască, este supus unei probe şi, dacă o depăşeşte, ştie că atunci când se va întâlni cu următoarea o va putea depăşi şi pe aceea şi astfel va dori să înveţe tot mai multe despre viaţă.

Arta de a trăi mai presupune ceva foarte important: preţuirea vieţii şi a tuturor fiinţelor umane. Este de neconceput să auzi tineri spunând: „Nu am cerut să vin pe lume”. Parcă vor să facă un reproş cuiva. Dar cui oare? Eu nu ştiu dacă am cerut să venim pe această lume, dar suntem aici şi trebuie să învăţăm să preţuim viaţa, pentru că este un dar minunat. Nu se poate să trecem prin viaţă lăsându-ne târâţi; poate că şi a învăţa această lecţie face parte din arta de a trăi. În loc să fim precum un trunchi de arbore în derivă pe un râu, e de preferat să avem capacitatea de a construi o barcă cu vâsle din acel arbore, pentru a putea să traversăm noi înşine curenţii.

Oare filosofia, arta de a trăi este doar pentru unii? Nu, este pentru toţi. În fiecare moment, în fiecare loc simţim nevoia de a avea pe cineva care să ne îndrume în arta de a trăi. Simţim nevoia unui maestru. Filosofia ne învaţă să preţuim rolul maestrului şi pe cel al discipolului. Iar dacă am vorbit despre filosofie, trebuie să vorbesc şi despre educaţie. Am căutat în dicţionar definiţia educaţiei şi am găsit explicaţii foarte frumoase: a conduce, a îndruma, a instrui şi m-am gândit că termenul este bine definit în dicţionar, dar, în funcţie de cum e explicat, poate fi înţeles destul de greşit, pentru că nimeni nu mai doreşte să fie condus, nici îndrumat sau instruit. Azi, toată lumea doreşte să fie liberă mai degrabă decât să înveţe. Totuşi, a educa înseamnă a îndruma, a conduce, a însoţi pe cineva dintr-un loc în altul. Poate educa doar acela care are suflet de îndrumător, deoarece va şti cum să descopere sufletul persoanelor, să amplifice şi să dezvolte valorile rămase tăcute, ascunse până atunci. Dacă ne lipseşte curajul de a le scoate la suprafaţă, vor rămâne tăcute şi ascunse de-a lungul întregii vieţi.

Fondatorul Noii Acropole, Maestrul meu, profesorul Livraga, vorbea mult despre educaţie. Spunea că rolul ei este acela de a face posibilă ieşirea la suprafaţă a calităţilor intrinseci ale individului. Acest rol al educaţiei îşi are originea, în mod precis, în rădăcina latină „educir”; înseamnă a scoate ceva dinăuntru înspre exterior. Platon spunea că filosoful este asemeni unei moaşe: moaşa propriu-zisă ne ajută să venim pe lume, iar filosoful ne dă viaţă în ziua când ne ajută să extragem ce avem înăuntrul nostru, să unim într-un singur fir vieţile, să punem ordine în sentimentele noastre şi să ne conducem viaţa cu suficientă siguranţă; după cum spunea profesorul Livraga, pedagogia adevărată este aceea care trezeşte potenţialul de a învăţa: educă fără să deformeze, informează fără să mintă, trezeşte sufletul şi forţele interioare prezente în toate fiinţele umane.

Ştiinţa educaţiei platonice poate fi sintetizată în patru virtuţi, foarte valoroase atât în urmă cu câteva mii de ani, cât şi în zilele noastre: curajul, cumpătarea, prudenţa şi dreptatea. Curajul nu înseamnă să fii peste măsură de temerar, ci să ai tărie de caracter, să ştii să trăieşti cu demnitate. Cumpătarea reprezintă capacitatea de a ne stăpâni propria personalitate, de a găsi măsura justă, echilibrul; e vorba de un echilibru superior, elevat. Termenul „prudenţă” poate fi interpretat în moduri foarte diferite, însă a fi prudent înseamnă în esenţă a fi înţelept; doar cel care cunoaşte este prudent, ignorantul e imprudent şi se aruncă în braţele vieţii în mod nechibzuit. Confucius spunea că omul prudent se gândeşte la un lucru de două ori: o dată e prea puţin, iar de trei ori este exagerat. Măsura justă înseamnă a te gândi de două ori înainte de a face sau a spune ceva. Aceasta este prudenţa sau înţelepciunea.

Educaţia corectă formează şi transformă totodată fiinţa umană. Educaţia corectă reprezintă o adevărată alchimie interioară, căci nu putem rămâne neschimbaţi după un proces de învăţare autentică. Dacă am rămas aceiaşi, înseamnă că nu am învăţat nimic, ci ne-am mărginit la a memora multe lucruri fără să le înţelegem cu adevărat. După cum spunea profesorul Livraga, educaţia formativă, cu virtuţi transformatoare, nu forţează oamenii; personalitatea umană nu trebuie deformată. E o educaţie care ne eliberează de multe lanţuri şi de multe defecte, de multe incertitudini şi temeri. Când omul poate să înlăture balastul şi să-şi dezlege barca, sufletul său se va simţi liber. Înainte de orice, educaţia formativă ne ajută să învăţăm cum să învăţăm. Trebuie să învăţăm prin practica vieţii, deoarece omul actual e foarte sedentar. Mult prea sedentar şi lipsit de experienţa directă. Fiecare fiinţă trebuie să se descopere pe sine însăşi. A te întâlni cu tine însuţi şi a constata că eşti mic e deja mult mai frumos decât a nu te descoperi deloc şi a nu şti ce înseamnă acel „eu” din „eu sunt”.

Îmi amintesc acum două cugetări, una aparţinând lui Platon şi cealaltă profesorului Livraga. Platon spunea: „Cu adevărat frumos şi divin este entuziasmul arzător care te îndeamnă să desluşeşti cauzelor lucrurilor. Instruieşte-te în acest exerciţiu care, în aparenţă, nu slujeşte la nimic şi pe care vulgul îl numeşte vorbărie trecătoare şi totodată stăpâneşte-ţi corpul. Altfel, adevărul îţi va scăpa printre degete.”

Ce puţin s-a schimbat de fapt lumea! Acum 2500 de ani, tinerii adunaţi în jurul lui Socrate sau al lui Platon deja gândeau că a căuta cauzele lucrurilor e doar o vorbă deşartă. Dar Platon le-a răspuns că se înşeală, că au nevoie de un entuziasm arzător care să-i îndemne să descifreze cauzele lucrurilor: „şi să faceţi aceasta cât timp sunteţi tineri, căci mai apoi veţi pierde entuziasmul arzător”.

Când îl întrebam pe profesorul Livraga: „Ce vom face când nu vom mai fi aşa de tineri?”, el ne răspundea foarte frumos: „Tinereţea nu se cunoaşte după chip, nici după corp, nici după lipsa ridurilor... tinereţea se poartă în suflet”. Şi ne vorbea despre conceptul grecilor clasici, despre Afrodita de aur; această Afrodită rămâne mereu tânără, strălucitoare, minunată şi poate fi găsită în interiorul fiecărui om. Atunci când ne gândim la câţi ani s-au scurs din viaţă, dacă am trăit cu intensitate, cu mulţumire şi învăţând în permanenţă, ne vom putea spune nouă înşine: „Dar ce importanţă are vârsta mea fizică? Sunt tânăr, mai am încă multe lucruri de realizat!”.

Profesorul Livraga ne învăţa ce minunat e secolul nostru, deoarece ni s-au deschis atâtea porţi şi posibilităţi datorită progresului tehnic. Ştiinţa a permis omului să ajungă pe Lună, însă acum îi revine filosofiei rolul de a ne învăţa să întreprindem călătorii mai ample, să ajungem în profunzimea fiinţei umane.

Tuturor ne place să descoperim partea cea mai profundă a fiinţei proprii şi, după ce am ajuns la ea, să ne întoarcem la suprafaţă cu mâinile pline, pentru a le putea deschide către ceilalţi, către o lume de fiinţe vii şi pline de iubire. Căci suntem filosofi prin educaţie şi suntem fiinţe cu adevărat vii prin filosofie.

© Noua Acropola 2017