Eschil, considerat ”părintele tragediei”, a trăit între 525 î.Hr. – 455 î. Hr. în Atena. El este precursor al clasicismului și creator al tragediei clasice, constituind o verigă între străvechile reprezentații secrete ale Misteriilor și operele teatrale, variante transformate ale celor dintâi pentru a fi accesibile publicului larg.

Biografie

Eschil, fiul lui Euphorion, s-a născut la Eleusis, într-o veche familie aparținând aristocrației funciare din Attica, cea a Eupatrizilor. A luptat în războaiele greco-persane la Maraton (unde a fost și rănit), Salamina și Plateea, considerând că aceasta este cea mai importantă realizare a vieţii sale. Epigrama care a dispus să fie gravată pe mormântul său menționează: „Aici odihneşte Eschil, pentru a cărui vitejie sunt chezaşi codrii Maratonului şi perşii, cei cu părul lung, care i-au cunoscut-o bine”. A fost instruit în tradiția pitagoreică și inițiat în Misteriile de la Eleusis. A trăit cea mai mare parte a vieții în Atena, dar spre final s-a retras la Siracuza. Recunoscut și apreciat, atât ca dramaturg, dar și ca cetățean exemplar, i-au fost aduse cele mai înalte onoruri și după moarte, când în Atena au fost puse din nou în scenă tragediile ce triumfaseră la atâtea concursuri dramatice.

Opera

Numărul operelor create de Eschil este foarte mare, se presupune că peste nouăzeci: șaptezeci de tragedii și douăzeci de drame satirice. Dintre acestea, s-au păstrat până azi doar şapte: Rugătoarele (aprox. 490 î.H.r.), Prometeu înlănțuit (476-466 î.H.r.), Perșii (aprox. 472 î.H.r.), Cei Şapte contra Tebei (aprox. 467 î.H.r.), trilogia Orestiada (aprox. 458 î.H.r.) compusă din Agamemnon, Choeforele, Eumenidele. Tragedia antică este o îmbinare de elemente şi mijloace artistice epice, lirice şi dramatice.

Eschil este cel care a creat tragedia ca gen literar, aducând în prim plan subiecte simple, dar măreţe şi cutremurătoare, capabile să înfățișeze publicului valori spirituale, să trezească potențiale nebănuite ale sufletului, să faciliteze contactul cu sacrul și esențele.

Până la Eschil tragedia se reducea aproape exclusiv la cântul corului. El a redus numărul coreuților de la cincizeci la doisprezece, în piesele sale importanța corului fiind de a sublinia ideile filosofice și învățăturile morale menite a fi transmise publicului. În schimb, a mărit numărul actorilor de la unul la doi și a conferit, astfel, dialogului rolul principal în structura tragediei. Eschil a introdus îndrăznețe experimente de tehnică și artificii scenice cu impact psihologic ce au condus la obținerea unor impresionante efecte dramatice.  

Ideile filosofice

Fără a fi propriu-zis un filosof, în piesele sale Eschil exprimă idei importante despre sensul vieții umane și semnificația evenimentelor dramatice cu care personajele se confruntă. În viziunea lui, natura este însuflețită, Divinitatea și emanațiile acesteia (Zeii) îndrumă întreaga creație, iar forțele naturii și ceea ce astăzi numim legi naturale sunt spirite mari aflate în slujba planului divin și a destinului implacabil, cu menirea de a călăuzi toți oamenii către un deznodământ fericit.

Faptele tragice sunt folosite drept pretext pentru a evidenția cauzele profunde care le-au determinat și consecințele ce derivă din acestea, în virtutea legii acțiunii și reacțiunii care stă la baza naturii cosmice și a vieții umane. Personajele prezintă caractere puternice, răscolite de patimi și de nevoia impetuoasă de a se afirma, sub impulsul cărora încalcă ordinea socială și naturală. Demonstrând o voință neclintită, reușesc să înfrunte și să depășească urmările propriilor decizii. În final, trec printr-o transformare interioară care le permite împlinirea destinului, perceperea propriului suflet nemuritor și indestructibil, înțelegerea justeței divine și răscumpărarea adevăratei lor identități. Aceasta dovedește intenția pedagogică și efectul instructiv al operei eschiliene, spectatorul fiind adânc impresionat și pătruns de acțiune și sfârșind el însuși înnobilat și îmbogățit interior.

O parte dintre tragediile eschiliene au fost salvate prin intermediul arhivelor Bibliotecii antice din Alexandria, de unde au ajuns în Bizanț și de acolo în Europa în perioada Renașterii.

Modelul tragediei eschiliene a constituit reper și sursă de inspirație pentru toți autorii acestui gen literar, atât în Grecia și Roma antică, dar și ulterior, în perioada Renașterii și în timpurile moderne.