„Progresul constă din schimbare” - Miguel de Unamuno

Această frază, tăioasă și rotundă asemenea unui postulat științific, rezumă într-un limbaj direct aparținând marelui scriitor spaniol care a trăit în secolele XIX și XX, o întreagă filosofie a vieții. Nu lasă nicio fisură pentru a mai introduce nici cea mai elementară întrebare; ori se acceptă ori se neagă.

Este curios că cele mai „absolutiste” afirmații pleacă, în general, de la gânditori ce prezintă caracteristici liberale. Merită efortul să ne aplecăm puțin asupra acestui lucru.

Exemplele sunt numeroase, dar vom alege doar câteva.

În îndepărtata perioadă a secolelor XII-XIII, „Fraticellii” au devastat Europa centrală și în special nordul Italiei, convertiți în hoarde de fanatici barbari, deși inițial au fost impulsionați de spiritul liber al Sfântului Francisc din Assisi. Savonarola, de asemenea, din cauza liberalismului cu care se opunea oricăror norme, în cele din urmă a inspirat mulțimilor dezlănțuite tendințe orgiastice de distrugere a operelor de artă și a cărților, ajungând să lapideze pe cei ce nu participau la furiile lor așa-zise sacre.

În secolul XV putem spune că s-a fixat și a luat formă ceea ce azi numim „liberalism”, întemeiat pe rațiune. Rațiunea era concepută atunci ca ceva superior oricărei ființe sau lucru, datorită dinamismului cu care conducea la o viziune a lumii lipsită de conținuturi sau diferențe intrinseci. În fața rațiunii pălea orice autoritate, înălțime sau valoare. În numele rațiunii se ajungea a se considera drept iraționalitate tot ceea ce contrazicea rațiunea în sine și simpla experiență vitală. De exemplu, dacă o dragoste nu era rezonabilă și rațională, nu era dragoste. După câteva secole curentul numit Romantism se va ridica împotriva unor asemenea concepții.

Conceptul despre individualitate și nominalism a fost dezvoltat până la o așa extremă încât a negat orice relație între indivizi, ca și când aceasta ar fi fost artificială și dăunătoare. Astfel, lumea nominalistă se va prezenta ca ceva lipsit de sens etic și metafizic. Morala va avea importanță numai în semnificația etimologiei sale exoterice ca „ansamblu de obiceiuri utile”.

Utile pentru cine? Până la urmă, pentru individ, deoarece Societatea ca atare – iar ce să mai spunem despre Stat – a devenit cauza tuturor nenorocirilor.

Cu trecerea timpului, începând de la Cartezianism, unica realitate care se va putea concepe va fi însăși îndoiala și aceasta se va constitui în garanție pentru existența în sine.

Mai degrabă dintr-un elan științific decât prin știință adevărată, Universul și omul sunt concepuți ca fructul hazardului, dar, astfel apare paradoxul potrivit căruia rațiunea însăși, cea care cuprinde totul și justifică totul, este până la urmă fiica unei absurdități, așa cum Uranos a fost fiul lui Haos. În această nouă versiune de interpretare a enigmei - fiica Misteriilor – lipsește capacitatea de aprofundare și o amărăciune subconștientă face loc violenței.

În numele libertății se forjau miturile iluminiștilor și teoria bunului sălbatic. Cine nu era de acord cu ele era văzut ca un retrograd și foarte repede vor fi rostogolite capete, încoronate sau nu, pe altarul păcii. Unii strigau: „Să spânzurăm ultimul rege cu măruntaiele ultimului preot”, iar alții scriau: „Religia este opiul popoarelor.”

De la conceptul imuabil medieval despre un univers care se află în mod exclusiv în așteptarea zilei judecății de apoi și ale cărui mișcări sunt doar aparențe lipsite de o semnificație care ar putea să transceandă simpla mecanică a lucrurilor, se trece la antiteza despre un univers aflat într-o continuă schimbare, lipsit de mister, pe deplin vizibil și tangibil, în care totul evoluează și progresează neîntrerupt. Pentru „evoluționiști”, raționalizați de „darwiniști”, Natura niciodată nu se oprește și nici nu face salturi; este doar o simplă mașină foarte bine unsă cu sângele propriilor creaturi.

Oamenii de știință actuali, cu mai puține ipoteze și mai multă înțelepciune, nu încetează să fie uimiți la vederea atâtor enigme, așa cum ne arată cele mai perfecționate mijloace de interpretare a lucrurilor și faptelor; căci este dovedit faptul că Natura adăpostește în sânul propriu misterioase ceasuri ce accelerează sau opresc curgerea evenimentelor care, la rândul lor, nu sunt altceva decât vehicule cu finalități ce transcend orice este pur fenomenologic.

Rațiunea, pe nedrept confundată cu inteligența, și nepurificată de instinctele pe care mai degrabă alege să le ascundă sub mantia greoaie a retoricii, a profilat caracterul secolului XIX trecând și în cel de-al XX-lea.

Periculoasa idee potrivit căreia întregul progres este bazat pe o permanentă schimbare a făcut ca din liberalism să se nască revoluții pseudo-mistice care au dat o aparență științifică celor mai rele distorsiuni din care s-au născut conceptele despre lupta de clase și despre rasism.

Un simplu filosof, care grație unei minuni ar fi putut apărea din străfundul timpului, le-ar fi explicat că omul care niciodată nu se oprește din a escalada un munte, impulsionat de eterna schimbare și mișcare, va continua să meargă și după ce a ajuns pe culme și va coborî inexorabil, convertind progresul său în declin, dacă nu chiar în prăbușire fatală.

Dar intelectualii și oamenii de știință aflați la modă când se năștea secolul XX nu aveau asemenea simplitate și modestie. În orbirea lor credeau că perfecționarea mijloacelor îl va îmbunătăți pe Om și că posibilitatea de a traversa oceanele, pământul sau aerul în mare viteză îl face infinit de superior în toate față de cei ce nu pot realiza asemenea isprăvi.

S-a confundat, în mod lamentabil, erudiția cu înțelepciunea, declamarea principiilor morale cu practicarea păcii și schimbarea constantă cu perfecționarea.

Universul, Omul și relația între toate ființele și lucrurile au fost concepute în mod artificial. Un zel consumist a transformat lumea noastră într-o groapă de gunoi plină de resturi fizice, psihologice, mentale și spirituale.

Niciodată pe Pământ nu au existat mai mulți oameni fără adăpost, niciodată justiția nu s-a impus într-un mod atât de brutal. În mult visatul și așteptatul an 2000 [1] se estimează că 4 miliarde de oameni vor trăi într-o sărăcie absolută… poate și mai mulți. La această oroare ne-au adus „ideile pozitive” și „științifice”.

Nu e suficientă doar schimbarea, trebuie să facem mai bine lucrurile. Și dacă nu e posibil, e preferabil să păstrăm binele de care dispunem, mult sau puțin, cu smerenia inimii și fără bravade care nu trec mai departe de vorbe.

Valorează mai mult ochiul iluminat de un foc în noapte, în mijlocul unui cerc de prieteni buni care îl păzesc și printre care domnește dragostea și camaraderia sănătoasă, decât declarațiile ostentative și provocările bizare lansate dinspre tribune sau din spatele scuturilor de protecție ale unor dispozitive electronice, care se alimentează din sudoarea popoarelor înrobite de obsesia progresului indefinit și de nevoia de schimbare continuă.

Oricât de multe laude se aduc și oricât de mult ar fi în vogă omagiile pentru cei care, în delirul lor, ne precipită spre acest infern, reclamăm dreptul natural la viață, mai presus de orice contaminare și teroare.

Tinerii trebuie să se poată dezlega de vechile lanțuri ale sectelor politice, economice, sociale, rasiale sau religioase, pentru a-și lua avânt spre viitor, sprijinindu-se solid pe un prezent care să nu mai fie torturat de idei și sisteme ratate. Eșecul nu trebuie să fie ascuns și nici nu trebuie să fie cineva învinovățit; este necesar să încurajăm noi drumuri ale speranței, fericirii și adevăratei cunoașteri de sine însuși. Să avem curaj!

În multe privințe, trebuie să începem din nou. Dar să schimbăm numai de dragul schimbării nu este sinonim cu progresul, ci cu descumpănirea. Ceea ce este just, bun și frumos nu se schimbă niciodată.