Dificila artă de a alege

Prof. Delia Steinberg Guzmán, Director Internaţional al O.I.N.A.

A face alegeri este o artă şi totodată o ştiinţă şi, sub multe aspecte, reprezintă însăşi axa vieţii unui om. Oare totul în lume este aşa cum a fost şi altădată? Dacă da, atunci situaţia nu e îmbucurătoare, căci stagnarea, lipsa de progres şi de perspective într-o lume aflată în plină mişcare echivalează cu un regres. Iar dacă ne resemnăm cu mersul lucrurilor spre mai rău, ne recunoaştem propria ignoranţă şi neputinţa de a rezolva problemele, de a găsi soluţii corecte şi durabile.

Fie că vedem o evoluţie sau un regres în mersul lumii, nimeni nu ne poate proteja de avalanşa zilnică de dezastre, catastrofe, orori, tragedii care se insinuează în vieţile noastre, fie prin mass-media, fie direct. Durerea şi ruşinea, sub mii de înfăţişări, se ivesc permanent.

Se vorbeşte despre războaie, despre cei care le doresc şi le provoacă şi despre cei care nu le doresc, dar suferă din pricina lor. Şi alături de actori – agresori şi victime – sunt sute de mii de privitori pasivi care nu pot sau nu vor să facă nimic pentru a ameliora situaţia.

Se dau publicităţii atâtea scandaluri de corupţie, încât paginile ziarelor şi ale revistelor devin insuficiente pentru a le cuprinde. Însă nimic nu ajunge să fie clarificat; unele comploturi sunt prezentate din ce în ce mai confuz, pentru ca autorul să nu compromită pe cine nu trebuie. Gravitatea altor subiecte este prezentată exagerat atunci când nu se ştie cui aparţine vina. Orice mişcare financiară devine suspectă, iar cetăţeanul simplu tremură de fiecare dată când are de făcut o tranzacţie, pe când cei ce deţin puterea fac ce vor atâta timp cât îşi permit. Delictul nu este judecat ca faptă în sine, ci în funcţie de abilitatea delincventului de a părea „negustor cinstit” şi pe baza numărului şi importanţei prietenilor sau duşmanilor săi.

Sunt criticate aspru sectele şi predicatorii care-i asaltează pe cei naivi şi ignoranţi. Însă aproape nimeni nu ia în considerare două mari rele: de ce există atâţia naivi şi ignoranţi? Nu cumva profită toţi oportuniştii de inocenţa celor neinstruiţi? Există o diferenţă reală între a vinde un paradis sau un medicament nefolositor?

Se flutură drapele, se organizează comisii şi congrese, se pronunţă declaraţii împotriva violenţei, a discriminării rasiale şi religioase, împotriva urii care otrăveşte omenirea. Însă cu toţii cad în aceeaşi capcană: cuvintele sunt minunate, dar la ora adevărului fiecare îşi apără interesul personal ca pe o comoară.

Sunt oare chiar atât de rele lumea noastră, prezentul nostru istoric? Nu repetăm fapte trăite de mii de ori înainte, dar amplificate acum, prin difuzare şi scandal, cu scopul obţinerii unor beneficii comerciale? Există ceva cu adevărat nou sub Soare? Înclin să cred că nu; nu sunt noi nici măcar ignoranţa şi uitarea ce ne îndeamnă să vedem noutăţi în ceea ce este, de fapt, perimat şi repetitiv.

Totuşi, schimbări există. Tehnologia ne scuteşte de multe munci; ştiinţa ne apropie din ce în ce mai mult de infinitul mare şi de infinitul mic. Dar fiinţa umană s-a schimbat prea puţin, a evoluat în mică măsură comparativ cu salturile mari realizate în domeniul invenţiilor.

Cu toate acestea, plâng deopotrivă cei care suferă de foame şi cei care nu reuşesc să slăbească, cei care se tem de infern şi cei care nu ştiu în ce să creadă, cei care tânjesc să înveţe mai mult şi cei care nu ştiu nimic, cei care ucid şi cei care mor.

Schimbarea este sau ar trebui să fie interioară. Dacă omul nu se schimbă în esenţa lui, cu greu se vor schimba circumstanţele, poate numai cu numele şi în aparenţă. În interior, schimbarea înseamnă a dobândi o cunoaştere profundă, o experienţă solidă şi verificată, chiar şi numai pentru a putea să afirmăm, precum înţeleptul Socrate, „ştiu doar că nu ştiu nimic”, ceea ce deja înseamnă a şti mult.

Ne aflăm în vremea alegerilor şi nu este uşor să alegi. Nu mă refer aici la complicatul aparat politic în care sunt absorbiţi toţi oamenii când sunt chemaţi să decidă care le vor fi guvernanţii. Mă preocupă mai degrabă „dificila artă de a alege”, care, în unele privinţe, ajunge să fie însăşi axa vieţii.

Pe de o parte, ne afectează în permanenţă teama de a face alegeri, de a ne decide pentru o singură posibilitate atunci când, aparent, suntem înconjuraţi de atât de multe.

Pe de altă parte, suntem ispitiţi de plăcerea de a putea alege oricând din varietatea de opţiuni disponibile, plăcere ce lasă în urmă un gust amar, căci este soră cu senzaţia de instabilitate şi cu regretul alegerii greşite. Mai apare totodată şi o lipsă de responsabilitate: ne liniştim gândind că, dacă greşim, vom alege altceva şi cu asta am rezolvat problema.

Să analizăm puţin fiecare caz şi vom descoperi că cele două atitudini, deşi par la prima vedere opuse, în cele din urmă se regăsesc.

Teama de a alege este produsul unei mentalităţi imature. La aceasta se adaugă numeroşi factori proveniţi din educaţia familială, şcolară, din contextul social, din moda vremii, din raritatea exemplelor umane demne de urmat, din fragilitatea momentului prezent, care umbreşte trecutul şi viitorul, din lipsa ideilor clare, din caracterul limitat al opţiunilor, deşi o propagandă subtilă se străduieşte să zugrăvească totul în roz…

Să alegem? Dar ce anume?

Se află în joc însăşi viaţa, supravieţuirea materială, aprobarea celorlalţi, binele sau răul pe care-l putem face sau dezinteresul pentru ce se întâmplă în jur. Să ne alegem studiile? Locul de muncă? Dar ce să studiem şi unde să muncim? Să iubim, să întemeiem o familie, să ne educăm copiii? Dar pe ce principii şi cu ce siguranţă asupra reuşitei? Cu toată viziunea pesimistă, mă tem că nimeni nu mai e interesat prea mult de propria maturizare psihologică şi intelectuală; nimeni nu mai ia în seamă faptul că e vorba de o cucerire ce depinde de valoarea personală a fiecărui individ în parte.

Plăcerea de a alege este doar un joc. În fond, rădăcina problemei e aceeaşi mare incertitudine care stă la baza fricii, numai că în loc de paralizia produsă de teamă se manifestă mişcarea perpetuă, schimbarea superficială deghizată în evoluţie, saltul fără sens, drumul lipsit de direcţie clară.

Nu avem prea multe opţiuni bune la dispoziţie; majoritatea posibilităţilor sunt în egală măsură goale de conţinut, măşti pictate ce se rup în contact cu realitatea. De aceea, entuziasmul iniţial dispare când ne dăm seama că nu ne mulţumeşte niciuna dintre opţiunile disponibile, că trebuie să reînnoim constant alegerile pentru a ţine pasul în această ameţitoare cursă fără scop. Dincolo de faţada unei dezvoltări privilegiate se află, de fapt, ruinele ignoranţei şi amăgirii.

Vă invit să redescoperim „dificila artă de a alege”, o capacitate umană ce merită deopotrivă numele de artă ca şi pe cel de ştiinţă. Poate că greşeala constă în a crede că toate opţiunile se află în faţa noastră, la îndemână. Poate că este nevoie să deschidem drumuri noi sau să redescoperim căile vechi, dar uitate, pentru a găsi adevăruri autentice, modele stabile şi echilibrate care să permită omului să-şi înţeleagă rolul în ansamblul numit Umanitate.

Fără îndoială, este şi aceasta o mare provocare a Filosofiei.

© Noua Acropola 2017