Cum se plăsmuiesc visurile

Prof. Jorge Angel Livraga, Fondator şi Primul D.I. al O.I.N.A.

Pentru aceia care mă citesc pentru prima dată, trebuie să precizez că articolele mele provin din reflecţii, din contacte directe; sunt câteva gânduri strânse laolaltă. Aş vrea să ştiţi de asemenea că folosim acest mod direct de a ne adresa, deoarece avem convingerea că fiecare om este un filosof înnăscut, că „suntem cu toţii filosofi”. Nu există universitate care să genereze filosofi; poate cel mult să ateste, printr-un titlu, însuşirea unei serii de cunoştinţe tehnice, însă nu există universităţi care să producă filosofi, la fel cum nu există universităţi care să creeze poeţi sau muzicieni. Omul poartă neliniştea filosofică în inima sa. Fiecare om este „filo-sophos”, un „îndrăgostit de înţelepciune” şi de profunzimea lucrurilor.

Filosoful trăieşte în fiecare dintre noi. Este, cum ar spune Socrate, problema regăsirii de sine. Ne întâlnim cu noi înşine pentru a ne regăsi, pentru a privi, ca-ntr-o oglindă magică, noul nostru chip, cel interior cu cele mai profunde trăsături pe care le putem avea.

De la identitatea profundă a omului vom porni spre tema de astăzi, dedicată modului în care se plăsmuiesc visurile. Nu voi vorbi despre visuri în sens fizic, despre starea de somn versus starea de veghe, ci despre visuri în sensul de aspiraţii, arhetipuri; cu alte cuvinte, despre tot ceea ce se află dincolo de lucrurile materiale.

Nu ignorăm faptul că, datorită legii gravitaţiei, apa curge întotdeauna de la munte spre mare, însă în spatele entităţii mecanice numite gravitaţie trebuie să existe o Fiinţă, iar această Fiinţă, cum ar spune Calderón de la Barca, este visul pe care-l visează râul. Râul este râu şi curge fiindcă se visează curgând, păsările, în felul lor, se visează păsări, iar noi, oamenii, am visat cândva la ceea ce suntem acum. Într-un fel sau altul, cu toţii nutrim felurite visuri, fie ele artistice, familiale, economice, sociale sau politice. Toţi oamenii au visuri. Poate credem uneori că o persoană modestă, îmbrăcată într-un fel sau altul nu este capabilă de visare. Adevărul este că noi toţi, fiecare în felul său, avem posibilitatea de a visa.

Fiecare are propriul său contact cu Fiinţa interioară în care vieţuiesc arhetipurile şi visurile. Fiecare simte uneori, în momentele de sinceră modestie şi reculegere, scânteierea măreaţă a visurilor. Sunt acele voci misterioase care ne cheamă din versurile poemelor – poate din acelea pe care nu le-am scris fiindcă nu am îndrăznit.

Apare o muzică stranie, dar nu o putem cânta deoarece nu ştim să mânuim un instrument sau nu avem cunoştinţe muzicale. Avem nenumărate idei despre cum se face un lucru sau altul, însă nu întotdeauna avem şi resursele economice pentru a-l realiza.

În noi există o lume arhetipală, o chemare ancestrală spre Perfecţiune, spre Bine, spre Concordie, spre Iubire. Este o chemare puternică, intensă, constantă, care nu ne părăseşte niciodată. E o chemare ce nu îmbătrâneşte, care nu ţine cont de părul alb; indiferent de vârstă, această chemare dăinuie şi dăinuie în noi...

Cum se plăsmuiesc visurile? Pentru început vom observa o mică schemă care se referă la împărţirea Naturii în şapte planuri despre care am vorbit în multe ocazii, la fel cum avem şapte zile în săptămână, şapte note muzicale de bază, şapte culori fundamentale în spectru. Există un septenar care guvernează lumea manifestă cunoscută nouă.

Tot astfel, plăsmuirea visurilor este patronată de numărul şapte. Există o dimensiune pe care am putea-o numi a voinţei, în care lucrurile sunt chimic pure; cei care l-au citit pe Schopenhauer îşi vor aminti ce spunea el despre voinţă, despre impulsurile pure, despre numere sau realităţi care există dincolo de toate aparenţele şi care generează nu doar o dată fenomene similare.

Moartea nu atinge acea lume, nu o afectează decăderea şi nicio altă formă de discreditare din câte cunoaştem astăzi. Dedesubtul ei se află lumea intuiţiei, în care subiectul şi obiectul cunoaşterii intră în contact direct, unde, într-un fel putem înţelege lucrurile nemijlocit, deci fără nevoia de intermediari. Dacă mergeţi în Grecia şi vizitaţi Partenonul, de pildă, veţi spune pe loc că este frumos, chiar dacă nu aveţi cunoştinţe de arhitectură sau arheologie.

Fiecare dintre noi poate spune dacă un obiect este frumos sau nu; poate nu suntem întotdeauna de acord, poate că avem criterii diferite de percepţie a frumuseţii, dar cu toţii putem spune că ceva este frumos atunci când este frumos. Nu e nevoie să ni se explice din ce material e confecţionat un obiect ca să ştim că e frumos; ceva din interiorul nostru, ceva inexorabil ne permite să recunoaştem prezenţa sau absenţa frumosului.

Cel de-al treilea plan aparţine intelectului. Potrivit filosofilor greci, acesta ne permite să pătrundem în profunzimea lucrurilor şi să le înţelegem temeinic, să le surprindem însăşi esenţa. Sub acest plan se află lumea raţiunii şi a dorinţelor; odată ajunşi aici, am intrat în omniprezenta dualitate, însăşi mintea noastră fiind duală. Este planul aşa-numitei „minţi a dorinţelor”, care vrea să ştie, îi este sete să cunoască lucrurile, să speculeze, să câştige şi să piardă.

Mai jos este lumea psihicului, unde încep visurile noastre, imaginaţia şi fanteziile noastre. Această lume psihică ne schimbă complet fiinţa noastră în faţa celorlalţi. Unele persoane nu au frumuseţe fizică, dar totuşi ne simţim atraşi spre ele, graţie unui farmec aparte, a unui „ceva” care ne stârneşte interesul. În schimb, există persoane cu aspect fizic foarte plăcut, frumos îmbrăcate, agreabile ca apariţie, dar care, în mod inexplicabil, nu ne plac, nu ne sunt simpatice. Şi deseori ne întrebăm de ce cineva bun şi respectabil nu ne este pe plac.

Dimensiunea psihică este legată într-un fel de cea a intuiţiei şi, pe de altă parte se sprijină pe o lume inferioară, cea a vitalităţii. Toate lucrurile au vitalitate, toate au un suflu vital care le permite să se manifeste fizic. Aşadar, dedesubtul planului vitalităţii se află planul manifestării.

Cum se manifestă visurile? Pornind de la lumea arhetipurilor. Dacă vă întreb acum cât fac doi plus doi, îmi veţi răspunde că fac patru. Dar patru ce? Nu este nevoie de clarificare. Ei bine, există o lume superioară, abstractă, aflată mai presus de atribute ca, de pildă, culoare, formă, volum. În această lume sunt arhetipurile visurilor care se vor plăsmui pas cu pas până la manifestare.

Potrivit filosofilor clasici, visurile nu sunt create de oameni, ci îi preced. Visurile, arhetipurile au existat de la începutul tuturor lucrurilor şi sunt în Natură, indiferent dacă omul le descoperă sau nu. Există o schemă naturală anterioară nouă şi dincolo de puterea noastră de percepţie. Spunem că există şapte note muzicale, am împărţit săptămâna în şapte zile şi le-am dat nume de planete, însă toate acestea erau deja plăsmuite într-un fel, erau înglobate în însăşi structura Cosmosului. Aceste visuri trăiesc şi există asemenea unor prieteni fantasmagorici, ca nişte fiinţe stranii ce nu ne părăsesc niciodată şi trăiesc în lumea lor de arhetipuri: genii, cavaleri, domniţe, lumini colorate, lucruri stranii, voci necunoscute, tablouri pe care nu le-am văzut niciodată, cuvinte pe care nu le-am auzit niciodată sau cărora nu le-am învăţat niciodată sensul... Toate stau adăpostite într-un fel de Cutie a Pandorei, de unde nu a evadat niciodată Speranţa, sunt visuri care se vor plăsmui treptat.

Cum anume se plăsmuiesc? Se plăsmuiesc realizându-le pas cu pas. Să vedem, spre exemplu, care este primul pas când vreţi să construiţi o casă. Prima apare dorinţa de a avea o casă, aşadar un act volitiv. Apoi vă gândiţi că v-ar plăcea să aibă o fereastră cu patru ochiuri şi două ghivece cu flori, un copac şi un căţel în curte, etc. Asta simţiţi, intuiţi oarecum, acesta e arhetipul vostru. Visul începe să descindă, să se întrupeze. De acum veţi începe să îl faceţi „inteligibil”. Cum veţi concepe casa? În formă de turn, pătrată, mare, joasă, înaltă? Astfel, începeţi să vi-o reprezentaţi inteligibil. Apoi vin şi alte aspecte: cât va costa metrul pătrat de zidărie, cimentul, cărămida şi toate celelalte. Aceasta este lumea raţiunii, lumea dorinţelor concrete.

Când reuşiţi să înţelegeţi mai mult sau mai puţin ce puteţi realiza, psihologic începeţi să vă doriţi acel lucru, căci a pătruns în lumea psihică, în care investiţi, prin repetiţie, prin atenţie o energie tot mai mare. Astfel dăm viaţă visurilor noastre.

Poate că există visuri care nu sunt tocmai uşor de înfăptuit, dar acesta este un subiect care necesită mult timp. Intervin uneori alte interese şi elemente care ne limitează visurile; nu o dată, visurile altora ne limitează propriile visuri.

Există şi piedici în calea îndeplinirii aspiraţiilor noastre, iar pentru a le depăşi trebuie să ne exersăm voinţa şi stăpânirea de sine şi trebuie să ştim cum să ni le dorim. Nu e de ajuns să ne gândim la visurile noastre, trebuie să le dorim cu tot sufletul. Trebuie să avem voinţă şi încredere în noi înşine şi să intrăm în legătură cu dimensiunea spirituală, cu vasta rezervă spirituală din cel mai elevat plan: Voinţa, Intuiţia şi Intelectul.

Acolo, într-un fel, trăiesc visurile şi arhetipurile noastre, cele pe care le înfăptuim deja sau care aşteaptă să fie înfăptuite. De acolo a fost iluminat Don Quijote despre care se spune că a trăit ca un nebun şi a murit ca un om normal. Dar cine ştie?... Poate nici nu a murit ca un om sănătos şi nici nu a trăit precum un nebun, poate că lucrurile au stat tocmai pe dos... pentru că nu există nebunie mai mare decât a acorda prea multă importanţă lucrurilor materiale şi aparent rezonabile.

Poate că nu există mai mult bun simţ şi mai mare apropiere de Adevăr ca atunci când ştim să înfruntăm lucrurile cu profunzime şi forţă. Când ştim să cântăm împreună, să vorbim unii cu alţii, să convieţuim, să visăm îndrăzneţ şi cu putere. Da, să visăm, însă nu ca un leneş, întins „cu burta la soare” şi privirea pierdută în zare. Să visăm cu intensitate, până ne curg lacrimi din ochi, să visăm cu muşchii încordaţi, să visăm închizând ochi...

Trebuie să devenim însăşi Voinţa ce se îndreaptă spre visul dorit. Trebuie să avem acea forţă interioară ce ne diferenţiază de animale... Ea ne face cu adevărat oameni: forţa sufletească, puterea de a visa şi de a crea.

Dacă lumea s-ar distruge în această clipă, dacă ne-am pierde Arta, Ştiinţa, Filosofia, Literatura, oraşele şi drumurile în totalitate, chiar dacă ar rămâne o singură pereche de oameni pe Pământ, ei ar repopula planeta şi ar face să renască bibliotecile, poeziile, copiii, picturile... Ar reapărea un nou Partenon şi noi Piramide. Căci fiecare om poartă în sine arhetipurile întregii Umanităţi.

În fiecare dintre noi se reflectă într-un anume fel toţi oamenii de pe Pământ; fiecare fiinţă umană poartă în sine toate visurile oamenilor care au trăit sau vor trăi vreodată. Fiecare are un potenţial nebănuit, însă are nevoie de tenacitate; nu este uşor să-ţi înfăptuieşti visurile, dimpotrivă este anevoios, deoarece trebuie să fii capabili de efortul de a le plăsmui an de an, lună de lună, zi de zi, oră de oră, clipă de clipă.

Iar dacă nu avem visuri proprii, atunci să le îmbrăţişăm pe ale altora, dar să nu rămânem nicidecum fără visuri. Nici stele nu ţinem în mâini, însă am învăţat să ne îndreptăm privirea către stelele de pe cer. Nici izvoare de apă nu avem în piepturi, însă am învăţat să bem din izvoarele munţilor.

Tot astfel, dacă nu avem un vis al nostru, să urmăm un vis măreţ care să ne verticalizeze şi să ne facă oameni nu doar în afară, ci şi pe dinăuntru. Iar dacă suntem cu adevărat Oameni, aşa cum o cer Filosofia şi Natura din fiecare dintre noi, atunci să ne ridicăm pe propriile picioare, dar şi cu smerenie în faţa lui Dumnezeu.

Putem spune: sunt om, am visuri, nu sunt o maşină, ci infinit mai mult decât atât. Pot să fac ce îmi propun, pot să fiu mai bun, pot visa la ceva cu mult deasupra mea. Sunt o părticică a Creaţiei şi pot visa la un Om Nou Reînnoit, care să nu aibă limitările mele, care dacă se naşte poet îşi poate scrie versurile, iar dacă se naşte muzician îşi poate compune muzica.

Acest Om Nou Reînnoit va putea trăi în armonie cu Natura, în favoarea şi nu împotriva ei, respectându-i legile şi fiind purificat pe dinafară şi pe dinăuntru. Omul Nou nu va cunoaşte frica, ura, ranchiuna şi îşi va aminti de noi cu drag, căci noi l-am visat mai înainte ca el să existe... În acest moment întunecat al Istoriei, în mijlocul tuturor crizelor, al decăderii valorilor, în mijlocul ezitărilor şi îndoielilor, noi am îndrăznit să visăm la El, la Omul Nou. Iar acest Om Nou care va veni se va naşte din noi. Va fi integru şi nu va putea fi cumpărat cu tot aurul din lume. Va fi cu adevărat conştient de Nemurirea sa şi va şti că a fi Om nu înseamnă doar a avea un corp uman... a fi Om este ceva mult mai profund. Acest Om va fi precum o rază, ca o străfulgerare în noapte...

A fi om în acest moment istoric, a fi sămânţa Omului Nou înseamnă tocmai a fi asemenea unei lumini în noapte. Drumul nostru, după cum spunea un mare gânditor, este luminat de multă vreme de aceste torţe şi cu ajutorul lor putem să ajungem la Omul Nou şi Mai Bun pe care îl visăm cu toţii. Vom putea să facem ca visurile să coboare, iar mâinile noastre pline de seminţe vor primi din nou porumbeii albi ai inspiraţiei şi vor fi din nou Homeri care să cânte; vor apărea încă o dată marii sculptori şi marii pictori. Vom putea fi iar mândri că SUNTEM OAMENI. Pentru aceasta merită să ne plăsmuim visurile, de la cele mai mici, de la casa visată, până la cele mai mari, cum este visul de a plăsmui un Om Nou. Drumul filosofic ne permite să dăm formă visurilor noastre, le ajută să se plăsmuiască. Fiecare dintre noi este un vis. Într-un fel sau altul, voi m-aţi visat pe mine şi eu v-am visat pe voi... şi fiindcă ne-am visat unii pe alţii ne-am şi întâlnit.

În această lume de visuri şi de iluzii, să ne întrebăm dacă suntem cu adevărat o lumină care brăzdează orizontul. Suntem Oameni, Filosofi, sămânţă a Omului Nou, suntem forţa de neoprit care poate înfăptui visul modelat de Cervantes sub înfăţişarea lui Don Quijote: să transforme uriaşii în mori de vânt şi nu morile de vânt în uriaşi. Să ne amintim episodul în care Don Quijote se luptă cu morile, luându-le drept giganţi, iar Sancho îl admonestează: „Ai grijă! Sunt nişte mori de vânt...” Iar Don Quijote îi răspunde: „Ba nu, sunt căpcăunii, duşmanii noştri”, apoi atacă şi este aruncat la pământ. Atunci Sancho îi zice: „Nu ţi-am spus, señor, că sunt mori de vânt?” Iar Don Quijote îi răspunde: „Iar eu nu ţi-am spus, Sancho, că numai cei deprinşi cu tainele Cavalerismului ştiu că uriaşii se preschimbă în mori de vânt atunci când sunt atacaţi?...”

Pe toate acestea trebuie să le învăţăm, să le simţim, să le păstrăm în inimă şi în minte. Să fie prezente în fiecare cuvânt al nostru, în fiecare clipă de întâlnire cu o altă fiinţă umană şi chiar şi atunci când suntem singuri. Să ne amintim mereu că avem demnitatea de FIINŢE UMANE, care au în urmă mii de ani de Istorie, iar în faţă mii de ani de Viitor.

Fiecare om este o verigă dintr-un Mare Lanţ şi are responsabilitatea istorică de a purta noile seminţe spre Lumea Nouă şi de a deschide calea spre un Pământ Nou. Să avem forţa de a ne reînnoi în fiecare dimineaţă când ne trezim şi, indiferent ce suntem în viaţa de zi cu zi şi ce facem, să încercăm să facem cât mai bine ceea ce ne revine, să procedăm în manieră filosofică. Să păstrăm vie legătura cu lumea visurilor, cu acea lume care ne aşteaptă după moarte, pentru a ne primi în splendoarea ei, învăluiţi în Pacea Datoriei Împlinite.

© Noua Acropola 2017