Cultură şi idei - Numărul 07

© EDITORIAL - Prietenia

Prof. IVO IVANOVICI
Director al Asociaţiei culturale
Noua Acropolă din România


Prietenia este o virtute pe care în aparenţă o cunoaşte şi o revendică toată lumea şi, totuşi, care se întâlneşte aproape numai excepţional.

Oare este capabil de prietenie cel care critică, se arată mereu supărat şi valorifică toate relaţiile numai şi numai în funcţie de avantajele şi beneficiile personale astfel obţinute? Sau cel care suferă de singurătate şi îi acuză pe toţi din jur, chiar şi dacă nu o spune cu voce tare? Oare se poate vorbi despre o legătură de prietenie în cazul unei familii ce se destramă după primele confruntări mai serioase cu realitatea vieţii? Ce putem spune despre doi parteneri care, după ce au promovat împreună un proiect oarecare, alunecă iremediabil într-o ceartă interminabilă sau despre cei care nu concep că altcineva poate avea o altă viziune asupra vieţii? Ce putem spune despre atâta încrâncenare, intoleranţă sau duşmănie?

Fără îndoială, toate aceste cazuri au ceva în comun: la „capătul tunelului” lor nu se află nici o luminiţă, ci doar o minte disperată, preocupată exclusiv de sine însăşi, răutăcioasă şi angajată neîncetat în fel şi chip de dispute, spuse sau nespuse, auto-condamnată la izolare şi mediocritate. Dar aici nu este vorba despre vreun blestem, ci de lipsa acută a vieţii morale – înţeleasă ca o formă de educaţie şi de „umanizare” – şi, în consecinţă, de lipsa numeroaselor virtuţi, printre care se numără şi prietenia…

Desigur, sunt foarte numeroşi cei care, observând că sunt singuri sau că cei din jurul lor nu au încredere în ei, afirmă că de fapt epoca romantică s-a încheiat, că în viaţa reală a oamenilor maturi totul se rezumă la jocul de interese care, circumstanţial, reuneşte sau dezbină fiinţele umane. Dar asemenea afirmaţii nu exprimă decât slăbiciunea morală şi, uneori, intelectuală. Realitatea este că lipsa moralei exprimă mentalitatea infantilă a persoanelor biologic mature care refuză sau nici nu sunt capabile să-şi asume responsabilitatea vârstei şi a propriei individualizări, să-şi modeleze propria formă umană pe baza unor criterii şi valori perene.

Căci oare nu este adevărat că un copil se situează mereu în centrul atenţiei şi are nevoie să fie pus în evidenţă, chiar şi aclamat uneori? Oare nu este adevărat că un adolescent este preocupat preponderent de propria sa persoană şi de propriul său drum prin viaţă? La copii şi la tineri asemenea atitudini şi comportamente sunt fireşti, dar nu putem spune acelaşi lucru şi atunci când le întâlnim la oameni aşa-zişi maturi. Un copil sau un tânăr, când vrea ceva ce-l depăşeşte, recurge la „teribilism”, îşi asumă o calitate exagerată, iar o persoană matură şi slabă, aflată într-o situaţie de acest tip, renunţă la toate valorile lăuntrice deoarece, în opinia acesteia, contează doar câştigul palpabil. Într-un fel, un om matur biologic, dar cu mentalitate infantilă, este ca o casă scoasă la vânzare după ce a fost locuită multă vreme. Este amenajată în stilul unei epoci de mult apuse şi neîntreţinută, dar proprietarul ei, totuşi, vrea să o vândă scump, fiind pregătit în acest scop să recurgă la orice…

A fi moral, a avea viaţă morală, a fi prietenos nu este ceva extraordinar de greu. Este o revenire la normalitate. Să mă conduc pe mine însumi pentru a fi o persoană umană cât mai bună cu putinţă şi a trăi alături de semenii mei – care şi ei fac parte din marea familie a umanităţii, care şi ei au speranţele şi temerile lor – reprezintă un gest de prietenie faţă de mine însumi şi faţă de cei din jur şi aduce negreşit satisfacţia unei vieţi umane împlinite şi onorante.

E simplu: nu ne-am născut pentru a ne necăji unii pe ceilalţi, ci pentru a ne trăi viaţa împreună, pentru a onora şansa de a fi oameni.

© Noua Acropola 2017