Ce opțiuni are omul în viață

Prof. Jorge Angel Livraga, Fondator şi Primul D.I. al O.I.N.A.

Cred că toţi oamenii, indiferent de cultura pe care o au, indiferent de vârstă sau de starea materială, poartă în interiorul lor potenţialul de a intra în legătură cu adevărul în mod direct, palpabil. Este nevoie doar ca, din când în când, cineva care a avut puţin mai mult timp pentru a cerceta aceste lucruri, să vă amintească fiecăruia dintre voi de ceea ce purtaţi înăuntru.

Subiectul de astăzi tratează despre opţiunile pe care le poate avea omul în viaţă. Este o temă foarte, foarte veche, deoarece, în mod evident, de când există, omul s-a întrebat: „ce opţiuni am eu în faţa vieţii?” În general, oamenii au optat în toate vremurile între trei posibilităţi sau trei alternative.

Una, să considere că totul este absolut determinat: Dumnezeu, Inteligenţa Cosmică sau oricum am dori să o numim, a determinat deja toate lucrurile într-un mod atât de just încât nu putem varia nici o picătură din tot ceea ce se întâmplă în Univers. Chiar şi atunci când credem că facem ceva în mod voluntar, în realitate nu este aşa, ci suntem pur şi simplu condiţionaţi, presaţi de un mediu invizibil şi magic care într-un anume fel ne conduce inevitabil acolo unde trebuie să mergem, adică, spre un anumit destin. Aceasta ar fi una dintre opţiuni şi, după cum putem observa, este o poziţie destul de absolutistă.

O altă poziţie ar fi cu totul contrară: cea care spune că nu există niciun determinism istoric, nici vital, nici cosmic; lucrurile nu sunt întâmplătoare, ci există o cauzalitate, astăzi suntem aici, dar am fi putut fi în orice altă parte. Cu alte cuvinte, toate lucrurile care ni se întâmplă în viaţă nu ar fi fost obligatoriu să se fi întâmplat, ci doar au fost unele la fel cum puteau să fie şi altele. Dacă am legat o prietenie, o dragoste sau ne-am certat, dacă am avut un conflict cu o anumită persoană, foarte bine puteam face toate aceste lucruri şi cu orice altă persoană; ca şi când într-un fel noi suntem cei care alegem totalitatea absolută a ceea ce ni se întâmplă, suntem responsabili – dar într-un mod total, într-un mod aproape categoric kantian – de absolut tot ce ni se întâmplă. Noi am fi stăpâni şi domni ai destinului nostru. Cum vedem, şi aceasta este o poziţie destul de absolutistă.

Reconsiderând aceste două posibilităţi, prima susţine poziţia conform căreia omul este în totalitate condiţionat de destin şi niciuna din acţiunile lui nu poate varia nici modifica propria sa activitate, a semenilor sau a naturii. Aceasta este prima poziţie. Totuşi, îi găsim o greşeală din punctul de vedere filosofic şi esenţial, pentru că, dacă totul este determinat, dacă noi nu avem nicio responsabilitate, atunci de ce există durere? În mod evident, durerea este o atenţionare, suferinţa ne atrage atenţia în diferite planuri ale conştiinţei atunci când ceva nu merge bine. Durerea mă avertizează când am o măsea cariată; când cineva m-a călcat pe picior; când unii mă trădează. Durerea este vehicolul conştiinţei, ne anunţă în prealabil sau nu că trebuie să ne întoarcem pe drumul cel corect.

Aşadar, această primă poziţie ar avea în contra sa, în mod esenţial, existenţa durerii. Căci, dacă ne-am afla într-un Univers în care totul a fost deja pre-planificat într-un mod absolut, complet absolut, ce sens ar avea durerea? Niciunul. Ar fi ca un fel de suferinţă gratuită care ne-ar duce cu gândul la existenţa unui Dumnezeu „cam nebun”, a unui Dumnezeu pus pe şotii care râde de noi şi de durerile noastre spunând: „Ce bine că suferă!” Ar fi un Dumnezeu sadic. Asemenea imagine nu poate face parte din concepţia noastră despre Dumnezeu, deoarece astfel n-am reflecta decât o stare aberantă a naturii sadice a oamenilor, a unor oameni pe care nici măcar nu îi putem numi oameni.

Alt punct de vedere, acela care stipulează că putem modifica întregul mediu înconjurător, are şi el lipsurile lui. Oare noi toţi, de exemplu, dorim să murim? Eu cred că nu; cred că există multă lume care nu doreşte să moară. Există mulţi oameni care nu doresc să îmbătrânească sau nu doresc să fie bolnavi şi totuşi li se întâmplă. Dacă voinţa noastră ar putea, în mod direct sau prin mijloace indirecte, să modifice natura într-o manieră absolută, poate că ar exista mulţi oameni care nu mor, care nu îmbătrânesc, în fine, care ar fi diferiţi de cei de azi. Dar, momentan nu este realitatea noastră de aici şi de acum şi este mai mult decât evident că noi nu putem modifica unele lucruri şi nu putem schimba unele circumstanţe. Observăm că aceste două poziţii absolute au aceste greşeli de principiu, pe lângă multe altele „pro şi contra” pe care le-am putea descoperi. Însă, găsim ca fiind esenţiale marile dificultăţi semnalate mai sus.

Ar exista de asemenea şi o a treia poziţie; şi anume să gândim că, deşi în linii mari toate lucrurile sunt condiţionate, avem o anumită libertate. Această poziţie este susţinută de cele mai mari şcoli de filosofie, atât în Orient, unde este numită în sanscrită „viveka”, cât şi în Occident, unde i se spune liberul arbitru. Se referă la posibilitatea de a fi liberi, în limitele pe care Dumnezeu sau natura ni le oferă în diferite momente ale timpului şi în diferite locuri în spaţiu.

Dacă eu, de exemplu, mă aflu într-un avion la o altitudine de 10.000 metri, sunt liber să merg la toaletă, să iau un suc sau un pahar de vin, să citesc o carte, dar nu sunt liber să deschid uşa de ieşire. Sunt liber s-o fac, dar dacă deschid uşa avionului voi muri şi eu şi toţi ceilalţi. Cu alte cuvinte, acest gest nu are niciun sens. Sunt liber, de exemplu, să-mi tai unghiile, dar nu sunt liber să-mi tai penele deoarece nu le am. Aici se află problema. Problema mea filosofică este tocmai aceea de a nu putea decupa ceea ce nu am, de a putea să tai doar ceea ce am. Cu alte cuvinte, eu pot face să crească doar ceea ce văd, ce simt, ce percep. Această a treia poziţie filosofică este interesantă.

Mai mult, în momentul de faţă ar putea exista şi o a patra poziţie care nu este filosofică, dar este umană, fructul disperării momentului în care trăim. Ştim cu toţii că Occidentul se află în criză şi nu este o noutate să spunem că această criză a ajuns şi în Spania, provocând lipsa de interes a celui care se întreabă, oare de ce trebuie să aleg? Mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt, fără a mai alege nimic. Dar aceasta nu este poziţia celui ce percepe limitele determinismului, afirmând că totul este decis, fixat şi bine făcut. Dimpotrivă, este poziţia care susţine că nimic nu este fix şi nici bine făcut. Nu există Dumnezeu, nu există lume, nu există suflet, nu există nimic; singurul lucru care există este cel ce poate fi pipăit şi văzut. Şi de ce să mă mai obosesc cu alegerile dacă acestea ţin de lucruri învechite? Alegerea aparţine oamenilor care au preocupări estetice sau etice, dar eu nu am aceste preocupări, eu sunt un om eliberat. De ce să fac alegeri? Eu nu aleg nimic. Fac ceea ce vreau.

Această poziţie nu este strict filosofică. Nimeni nu face ceea ce vrea: când cineva la un moment dat pare aşa de liber spunând că face ceea ce vrea, de exemplu un tânăr care îşi colorează părul în albastru sau verde, aceasta nu este libertatea, este doar un răspuns la ceea ce doresc instinctele; cu alte cuvinte, poate că tânărul nu are stăpâni în exterior, dar îi are în interiorul propriu şi sunt nişte stăpâni atroce care îl obligă să poarte părul într-un anume fel, care îl obligă să-şi coasă o inimioară din pânză într-un loc pe pantaloni nu prea menţionabil sau îl obligă la orice altă atitudine stranie. Acesta nu este un proces de libertate, ci un proces de implozie, de cădere peste sine însuşi în aşa fel încât se atinge fundul şi atunci când se ajunge până la capăt dăm peste instincte. Ei bine, instinctele şi senzaţiile care se transformă în percepţii sunt foarte puternice pentru noi toţi.

Ieri, la cursul de „Fenomenologie Teologică” am vorbit cu discipolii mei despre una dintre Evengheliile chineze care a adunat cuvintele lui Buddha. Vorbeam despre faimosul caz al lui Siddhartha Gautama, principele din Kapilavastu, care doreşte să cunoască lumea. Cum augurii şi celelalte personalităţi prezente la naşterea lui preziceau că, după ce va cunoaşte lumea, se va dedica misticii şi învăţăturilor religioase, tătăl său, care nu dorea acest lucru, ci dorea ca fiul lui să îi urmeze la tron, l-a închis într-un palat din marmură, cu grădini mari de jur împrejur unde putea avea contact numai cu persoane foarte bine educate, fiind împiedicat să vadă vreun rău în lume. Dar el, fiind tânăr, simte curiozitatea de a cunoaşte realitatea şi îi spune tatălui că doreşte să cunoască lumea. Şi atunci i se pregăteşte un itinerar turistic special prin oraş, în care totul a fost „montat” în prealabil. A trecut printr-un oraş unde toate lucrurile erau perfecte; casele erau curate, cu ghirlande peste tot; oamenii erau toţi tineri şi frumoşi, cântau şi aclamau, în timp ce păsărelele zburau prin toate părţile. Însă – spun textele – devele, fiinţele luminoase, în dorinţa de a pune la încercare, într-un fel, starea de spirit a principelui, au făcut ca această stare de încântare să se întrerupă. Drept urmare, Siddhartha Gautama a zărit un om încovoiat într-un baston, cu picioarele tremurând şi l-a întrebat pe vizitiul său – care, de obicei, este o reprezentare a maestrului, ca şi în cazul lui Krishna şi Arjuna în Bhagavad Gita – cine era acel om, ce s-a întâmplat cu el, de ce este atât de încovoiat încât de abia poate merge şi trebuie să se sprijine într-un baston. Vizitiul i-a răspuns: “Domnul meu, acesta este un om bătrân.” Şi Siddhartha a exclamat: “Săracul! Presupun că acest lucru i s-a întâmplat numai lui?”. “Nu, nu – i-a spus vizitiul – adevărul, Majestate, este că în cele din urmă toţi oamenii îmbătrânesc.” După ce a aflat acest adevăr, Siddhartha a rămas pe gânduri, amuţit şi consternat de tristeţea vieţii omului: „Atunci, toate aceste domniţe pe care le văd şi aceşti tineri aşa de mândri, atât de plini de viaţă, vor fi într-o zi încovoiaţi, îmbătrâniţi, cu privirea stinsă?”

După aceea, devele au făcut astfel încât să întâlnească în drum un bolnav – cel mai probabil un lepros, după descriere – care avea pe faţă, pe mâini, pe toată pielea exfolieri şi excrescenţe de-a dreptul respingătoare. L-a întrebat din nou pe vizitiu: „Ce i s-a întâmplat? Carnea i se rupe, mâinile îi tremură, are un chip desfigurat, îi lipseşte părul şi pare să sufere de mari dureri... Ce e cu el?” „Domnule – a răspuns vizitiul – este un bolnav...” „Şi toţi ne putem îmbolnăvi?” „Da, Domnule, toţi ne putem îmbolnăvi în orice moment.” „Ce tristă este condiţia umană! – s-a gândit Siddhartha – căci în orice moment şi oricât de sănătos ai fi, poate din cauza unui vânt sau a miasmelor insalubre ale vreunei mlaştini, omul se poate îmbolnăvi şi suferi”. Şi-a continuat drumul şi a văzut un cortegiu funerar; un grup de persoane care purtau un om mort pe o targă. Principele a întrebat: „Dar cine este acest om? Ce se întâmplă cu el? De ce este aşa de palid şi rigid? De ce este dus pe targă?” Domnule, este un om pe care viaţa l-a părasit, gândurile l-au părasit şi acum este ca un lucru, o bucată de lemn, o piatră...” Siddhartha a insistat: „Şi asta oare se întâmplă tuturor?” Da, Domnule. Acesta este destinul inexorabil al tuturor. Toţi trecem prin bătrâneţe, boală şi moarte. Este inexorabil”. Atunci, principele Siddhartha s-a gândit că poate viaţa nu are sens ca viaţă în sine şi că trebuie să caute sensul adevărat al vieţii şi ceea ce se ascunde în spatele tuturor lucrurilor, în spatele acestui rău, al tuturor acestor dureri şi suferinţe.

Această întrebare: „de ce?” care ne vine din interior, este o întrebare eminamente filosofică, deşi nu este rezultatul unui complex joc dialectic sau retoric; chiar dacă nu se utilizează nici silogismele lui Socrate şi nici ale lui Aristotel; totuşi, această întrebare, acest „de ce”, această voce care „strigă în mijlocul deşertului”, aşa cum spune şi Biblia, este profund filosofică. Şi noi, cei de azi, alegem această voce, deoarece şi noi ne punem aceeaşi întrebare în interiorul nostru: De ce?

Este vorba despre o nelinişte naturală a tuturor fiinţelor vii, este întrebarea naturală a tuturor bărbaţilor şi femeilor, deoarece toţi îşi spun: „De ce mi se întâmplă cutare lucru? De ce nu mi se întâmplă altceva? De ce într-o zi mă simt într-un fel şi în altă zi altfel? De ce există oameni care se nasc sănătoşi şi alţii care se nasc bolnavi? De ce unii sunt bogaţi şi alţii săraci? De ce unii sunt frumoşi şi alţii oribil de urâţi? De ce mor cei buni şi cei răi rămân?” Nu sunt oare întrebări fundamentale, la care este dificil să dăm răspunsul dacă nu trecem de la nivelul de întrebare şi nu ne îndreptăm în direcţia răspunsului? Doresc să spun că dacă rămânem cu întrebarea în sine niciodată nu vom ieşi din ea.

Îmi imaginez că toţi am avut la un moment dat un tip de suferinţă, de durere, sau ne-a afectat moartea unei fiinţe iubite şi ştim cât de dificilă şi şocantă este o asemenea situaţie. Nu mă refer acum la ştirile din ziare care anunţă cum, de exemplu, s-au înecat cinci mii de persoane în locul cutare. Citim despre acest dezastru fără să-l conştietizăm. Adevărul este că încă ne lipseşte mult pentru a avea „conştiinţă imaginativă”. Aceasta este una din marile noastre probleme. Pentru că ne lipseşte imaginaţia nu putem concepe suferinţa celor cinci mii de persoane înnecate în Gange sau în orice alt fluviu. Reuşim doar să exclamăm: „Ce ştire, fii atent...!” Vorbim despre catastrofele altora cu cea mai mare intranscendenţă, dar nu participăm la ele. Dar când ne moare mama sau tatăl, sau ne afectează moartea unei persoane apropiate, când suntem noi cei care avem o boală sau o suferinţă sau trăim o dramă, atunci da, din intimitatea noastră spirituală apare acea întrebare profundă: De ce? Ce alegere pot avea? Ce posibilitate am pentru a depăşi acest rău din lume? Cum aş putea să înţeleg, deşi ştiu de ce se întâmplă aceste lucruri? De ce există bolnavi? De ce există bătrâni? De ce există morţi? De ce există atât de mulţi oameni care suferă? De ce există atât de mulţi copii care nici măcar nu au un pătuţ în care să doarmă? De ce există atât de mulţi morţi aruncaţi în gropi comune? De ce nu există sicrie pentru ei? De ce, de ce, de ce...? Şi cu această întrebare vom căuta un răspuns, un răspuns simplu, un răspuns uman.

Dacă ne blocăm într-o întrebare niciodată nu vom ajunge la răspuns. De aceea, dragi prieteni, poate veţi medita puţin la ceea ce vă spun. Dacă eu, de exemplu, prind acum cu mâna mea acest ventilator de aici, nu voi putea atinge peretele din faţă. Este inutil să încerc acest lucru. Ar trebui să dau drumul ventilatorului pentru a putea atinge peretele. Iar dacă ating peretele nu pot ţine ventilatorul. Aşadar, pentru a putea ajunge la răspunsuri, primul lucru pe care trebuie să îl facem este să depăşim întrebările. Cu alte cuvinte, întrebarea nu este decât un mobil, un motiv, un stimulent pentru răspuns, dar dacă nu dăm drumul întrebării niciodată nu vom ajunge la răspunsul ei. Acesta este un principiu fizic; şi după cum spunea vechiul Kybalion: „Sus este la fel ca şi jos”, adică, în partea spirituală, în partea psihologică, se întâmplă exact la fel.

Există două alternative sau două posibilităţi pentru om: una dintre ele este să fie materialist, adică, să rămână agăţat de întrebare. Materia este întotdeauna incompletă, întotdeauna moare, întotdeauna suferă. Materia îşi pierde penele, îşi pierde solzii, îşi pierde frunzele toamna... Cade odată cu păsările când începe frigul iernii, se topeşte împreună cu gheaţa când începe primăvăra. Materia este întotdeauna fragilă, întotdeauna piere sau cade.

Constatăm că în muzică, de exemplu, s-a pierdut sensul melodiei. Singurul lucru pe care îl mai facem este să ne frapăm cu o serie de zgomote, să ne tulburăm cu o serie de sunete discordante care amintesc doar de materie, ca şi când ar fi vorba de nişte mecanisme automate.

Observăm că şi în arta picturii se reflectă doar viziunea materialistă care întristează lumea noastră modernă. Astfel, în pictura modernă, în pictura actuală, desenul care reprezintă partea spirituală, care reproduce gândirea şi înţelegerea între oameni, a fost înlocuit cu amestecul culorilor, care nu oferă nimic, care nu transmite nimic de la un om la altul. Este la fel ca şi când s-ar instala aici pe pereţi patru tuburi cu culori spunându-se că reprezintă tabloul numit „Bătălia de la Ebru”. Ar exista cineva care ar vedea această bătălie şi de asemenea altul care ar vedea o farfurie cu omletă – în funcţie de pofta pe care o are – sau cel care ar vedea-o pe mama-soacră, etc... Fiecare vede „ceea ce vrea să vadă”. Totuşi, dacă eu acum aş picta un măr, aş prezenta ceva ce se poate recunoaşte uşor şi nu numai de noi, ci şi de cei care vor veni după o sută sau două sute de ani şi care vor spune: „Aici este pictat un măr”. La fel ca şi atunci când noi mergem în Muzeul Prado, ne uităm la tablouri antice şi spunem: „Acest tablou reprezintă cutare sau cutare lucru”. Dar, cum putem şti ce este pictat în acele tablouri?

Pornind de la această poziţie materialistă care va spune inclusiv că Dumnezeu nu există nu se va ajunge nicăieri, deoarece este un punct de plecare, nu de răspuns. Poziţia de răspuns este una complet diferită, este o poziţie spirituală. Nu mă refer acum la „spiritualitatea” celui care se aşează în poziţia de lotus şi repetă într-una „Om Mani Padme Hum” sau arde tămâie ori alte lucruri în locuinţa sa, ci la ceva implicit spiritual, ceea ce simte fiecare om, chiar dacă nu a citit nimic, chiar dacă nu ştie niciun cuvânt în sanscrită, chiar dacă nu a aprins niciodată tămâie sau nu a adus nicio lumânare în vreun templu.

Ce înseamnă a fi spiritual? Spiritualul este acel ceva care încearcă să dezvăluie sieşi şi celorlalţi soluţii, adică ceva ce nu este supus trecerii timpului. Ţineţi bine minte: toţi putem constata când o dragoste nu este decât o emoţie materialistă, tocmai pentru că nu e de durată, ţine foarte puţin, până se satisface. Când dragostea este spirituală durează toată viaţa şi uneori dincolo de moarte. Acelaşi lucru l-am putea spune pentru orice altceva. Când cineva s-a dedicat unor obiective cu finalitate materială, să zicem pentru bani, cât ţine asemenea dedicare? Până cineva îi plăteşte banii, logic, şi „dacă nu sunt plătit pentru asta, eu am plecat!” Dar dacă cineva s-a dedicat unei idei, unui idealism de orice tip, cum ar putea să fie de exemplu Acropola, chiar dacă pe mine nimeni nu mă plăteşte pentru această conferinţă, eu oricum o susţin. Cu alte cuvinte, nu sunt „condiţionat”. Înţelegeţi? Nimeni nu mi-a dat un plan pentru ceea ce trebuie sau nu trebuie să spun. Nu mi s-a spus: „Bine, profesore Livraga, vorbiţi-ne despre asta şi asta, dar, atenţie, să nu atingeţi acest punct... deoarece nu vă vom lăsa, deh!” Logic, dacă aş fi solicitat să fiu plătit pentru a ţine conferinţa aş fi obligat să accept anumite limitări. Dar fiindcă nu cer nimic, sunt un om liber, spun ceea ce simt şi gata.

De aceea spun că libertatea este funtamentată în spirit. Şi se plăsmuieşte în artă prin intermediul desenului sau, de exemplu, prin intermediul unei sculpturi, etc... Toată lumea recunoaşte că aceasta este o replică a lui Venus din Milo. Ei bine, dacă presupunem că este aici şi cineva, deşi nu cred, care nu ştie că este o replică a lui Venus din Milo, nu-mi imaginez că ar putea să întrebe: Dar este o femeie sau este o piuliţă? Evident că este o femeie, este acoperită până la brâu, nu are mâini etc. Artistul care a realizat-o, în urmă cu mai mult de două mii de ani, ne transmite ceva, şi dacă acest ceva a trăit timp de două mii de ani, nu este material chiar dacă se sprijină pe materie. Este ceva spiritual, deoarece nu a murit şi nu va muri vreodată; atâta timp cât păstrăm operele de artă ele vor transmite mesajul lor, ideea lor, timp de secole.

În acelaşi mod, şi muzica ne transmite mesaje. Când ascultăm mari clasici, chiar dacă nu ştim mare lucru despre muzică, chiar dacă nu deosebim un rondo de o suită sau un scherzo de o bagatelă, totuşi, ascultăm muzică şi simţim o înălţare sufletească. Când ascultăm, de exemplu, muzică gregoriană într-o catedrală gotică, lucru care mie mi s-a întâmplat de multe ori, graţie lui Dumnezeu, sufletul se înalţă, sufletul se ridică în picioare şi mâinile se deschid ca într-o cruce magnifică de foc pentru a primi ceea ce simţim în interiorul nostru.

Deoarece noi aplicăm spiritualitatea tuturor lucrurilor; când vom pune pecetea spiritualităţii pe toate lucrurile, oricât de impure sau joase ar fi, când vom putea fi spirituali până la cel mai mic act al nostru, atunci vom deveni nemuritori, atunci vom fi cu adevărat oameni. Aşadar, să încetăm să mai vorbim despre inegalităţi şi să vorbim despre valorile pe care le au oamenii, despre valorile pe care le au lucrurile, căci nu există în lume două flori identice şi nici doi peşti identici, nici doi oameni egali, graţie lui Dumnezeu! Şi această bogăţie face să nu ne plictisim în eternitate, să fim toţi binecuvântat de diferiţi; să ne putem plimba prin grădini privind miile de trandafiri fără a ne sătura; să putem sta în faţa focului iarna aceasta privind cum se înalţă sute de flăcări care, toate ne par a fi diferite; să stăm vara pe malul mării şi să privim valurile a căror spumă pare întotdeauna diferită.

În această bogăţie a spiritului, în această forţă a spiritului noi găsim soluţii. Astfel, omul nu mai stă încovoiat, nu mai este bolnav şi nu mai este mort, deoarece omul interior nu se încovoiază niciodată, nici nu se îmbolnăveşte şi nici nu moare. Atunci se simte acea forţă interioară când se descoperă adevăratul om, nu omul întrebărilor, ci omul răspunsurilor.

Atunci da, atunci braţele noastre se deschid către stele; atunci vom putea sta în picioare în faţa Istoriei şi vom putea transmite cuvântul nostru cu fervoare. Vom putea lăsa moştenire penele noastre rupte, însângerate cu cerneala inimii noastre generaţiilor care vor veni. Vom putea să recunoaştem din nou marmura, pietrele; vom putea desena, picta, visa, râde, cânta. Vom putea să avem şi să reclamăm din nou un stăpân, vom putea ajunge să îl concepem pe Dumnezeu, pe noi înşine şi natura. Vom merge din nou pe cărările onoarei; buzele noi vor cânta cântece vechi şi mâinile noastre tinere vor mânui din nou vechile spade într-o mare Olimpiadă spirituală. Ajunge cu întrebările! Toţi bărbaţii şi toate femeile care suntem capabili pentru acest lucru să cerem în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor răspunsuri; să cerem în noapte, în tăcere, să vociferăm cu gurile noastre deschise, cu ochii noştri plini de lacrimi: că dorim răspunsuri, dorim să trăim în răspunsuri. Şi braţul nostru se înalţă spre cer implorând, solicitând, dacă e adevărat că există Dumnezeu, un răspuns.

© Noua Acropola 2017