Am văzut-o cu ajutorul stelelor pe care Dumnezeu le-a pus în oameni: ochii noștri. Și astfel, între ochii mei și steaua din cer s-a stabilit o stranie legătură de simpatie și o dorință arzătoare de lumină.

Deodată mi s-au șters din minte toate învățăturile despre sorii care strălucesc pe bolta cerească, despre distanța de ani lumină care separă un astru de altul, despre materia de neconceput care dă formă acestor lumi spațiale, iar steaua pe care am văzut-o a căpătat o nouă dimensiune: Frumusețea. Mesajul ei nu se mai limita la simplul fapt matematic al existenței sale în marele univers.

Mi-am amintit că, din vremuri îndepărtate, stelele au fost asociate ursitei oamenilor și principalelor lor fapte. Am înțeles de ce ființele umane au căutat în aștri răspunsuri pentru viețile lor. Unele stele se deschid către viață cu o nouă sclipire; altele devin opace și cad încet. Plăcere și durere, fericire și tristețe... roata eternă a existenței se reflectă și în stele.

Adevărul este că, atunci când mi-am văzut steaua, am vrut din tot sufletul să o văd mai strălucitoare decât oricare alta, cerându-i ca strălucirea ei să lumineze momente de triumf. Și mai este adevărat că steaua pierdea lumină uneori și pălea - ca și când, indiferent de ceea ce simțeam, ar fi putut să se stingă de tot.

Ce este o stea care se stinge? Un ciclu care se încheie, pe care ea îl rezumă în propria-i viață? Este, oare, rău că o stea se stinge? Este rău ca ceva ce a trăit să se dizolve încet în spațiu, lăsând urme strălucitoare? Dacă steaua a trăit, dacă a adunat în oglinda ei de lumină momente de glorie, dacă și-a îndeplinit destinul, sfârșitul este o încheiere demnă a unei existențe nu mai puțin demne. În moartea unei stele, în golul obscur pe care-l lasă în urmă, există un mister mai adânc decât viața însăși.

Ce este o stea care se naște? Este o rază care-și croiește drum prin cosmos. Este o ființă bătrână care, cu o nouă strălucire, își începe din nou destinul în fața ochilor noștri. Are o nouă misiune de îndeplinit și noi oameni pe care să-i însuflețească pe drumul vieții... Și care, la urma urmelor, este aceeași Viață atât pentru stele, cât și pentru oameni.

Acolo se produce comuniunea: strălucește steaua destinului, strălucesc și ochii care o văd, născându-se un pact magic. Atât cât durează steaua, va dura și jurământul; cât va fi lumină, va fi și putere; atât timp cât ea palpită pe cer, va fi viață și în inimă; cât timp ea va parcurge drumurile siderale, noi vom lăsa brazde pe pământ.

Și atunci când ea se va stinge, când lumina ei se va ascunde în mantia Tăcerii, ochii noștri, obișnuiți să o urmărească, se vor închide și ei, pentru a o căuta în lumi insondabile și pentru a se întoarce, în căutarea unor noi idealuri, sub îndrumarea ei durabilă.

Azi am văzut o stea... O voi revedea oare?