Pagoda

Templele budiste cele mai tipice din China și Japonia au în centru pagode maiestuoase, uneori puse și mai mult în evidență - ca printr-un efect de ecou - de turnuri similare, dar mai mici, amplasate în cele patru colțuri ale curții.

Cu timpul, pagoda s-a afirmat ca edificiu de sine stătător, ajungând să fie amplasată în afara complexului templului, în parcuri sau chiar în peisaje naturale, străjuite de munți.

Schimbarea introdusă de pagodă în arhitectura budistă chineză poate fi asemănată cu cea adusă de catedrala gotică în spațiul creștin: începe să devină importantă verticalizarea construcțiilor. 

Pagoda își are originea în stupa indiană, dar a ajuns emblematică pentru arhitectura budistă chineză și pentru cea a spațiilor influențate de cultura Chinei, stilul său fiind preluat inclusiv de arhitectura laică. Numele construcției are la bază o etimologie sanscrită, e corelat cu cuvintele bhagavan („domn”) sau bhagavati („doamnă”), cu care se adresa credinciosul divinității. 

Ulterior, cuvântul a ajuns în Europa sub forma pagodă. 

Pagoda este un turn cu mai multe caturi reale sau aparente, construit la început din lemn și mai târziu din soclu de piatră și cărămidă (smălțuită) sau chiar metal. 

Forma evocă un șir de construcții suprapuse, cu spațiu interior funcțional limitat, fiecare având propriul acoperiș susținut de console, cu streașina ieșită în afară și arcuită în sus. 

Numărul nivelurilor este impar, variind de la trei sau cinci etaje până la 13, iar secțiunea transversală a turnului poate fi rectangulară (pătrat, hexagon, octogon etc.) sau circulară. La toate pagodele, etajele se îngustează armonios pe măsură ce se apropie de vârf, parcă formând o piramidă. 

În China, pagoda era mai degrabă o construcție funcțională. 

Plasată în inima templului budist, avea rolul de a adăposti relicvele sacre; alteori, însă, era turn de observație, școală, orfelinat, loc de întruniri. 

În Japonia, este construită în jurul unui pilastru central masiv și solid (shinbashira), care străbate întregul edificiu și străpunge acoperișul de sus, constituind un element de protecție contra seismelor. Unele dintre cele mai frumoase pagode japoneze din lemn sau piatră au doar funcție estetică (nu se poate intra în ele), fiind gândite de creatorii lor mai degrabă ca monumente.

 

Imaginea: ” Goju-no-to Pagoda, Miyajima", Japonia, sub licenta CC BY-SA 3.0 via Commons. Drepturi de autor: Bernard Gagnon. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Goju-no-to_Pagoda,_Miyajima.jpg#/media/File:Goju-no-to_Pagoda,_Miyajima.jpg

Sanctuarul Shinto

În viziunea shintoismului - cel mai însemnat cult religios autohton al Japoniei - întreaga Natură este însuflețită, iar spiritele sau zeitățile (kami) viețuiesc alături de oameni. Omul simte că își împarte existența nu doar cu ființele vizibile, ci și cu locuitori ai unor dimensiuni subtile, dar nu mai puțin reale. Ca orice loc de cult, sanctuarul shinto este un spațiu consacrat, unde ființa umană își pregătește întâlnirea cu sacrul; însă, dincolo de această constantă - caracterul său de adăpost sau casă a zeului și faptul că include întotdeauna Natura ca parte integrantă - arhitectura shinto este complet fluidă, alcătuirea sanctuarului fiind deschisă multor variațiuni. Stilurile arhitectonice sunt numeroase; uneori, un anumit stil caracterizează doar câteva sanctuare sau e unic, iar din numărul de 13 elemente posibile ale unui sanctuar pot lipsi oricâte, pot fi prezente doar trei, patru sau chiar unul singur, fără să se piardă integritatea lăcașului. 

Sanctuarele shinto pre-budiste erau structuri modeste, cabane din lemn de formă dreptunghiulară, cu piloni plantați ferm în pământ, înconjurate de un balcon, accesibile printr-o scară simplă și înconjurate de un gard. Erau realizate din lemn nevopsit de Cryptomeria (cedru japonez), acoperișurile erau căptușite cu stuf, fâșii de scoarță de copac sau șindrilă. Sanctuarul shinto arhaic nu era menit să primească grupuri de credincioși, ci doar pe kami tutelar și nici nu era slujit de vreun preot, ci deschis pur și simplu oricărui trecător ce dorea să se oprească și să onoreze spiritul locului. 
Popasul zeității în mijlocul oamenilor este posibil datorită prezenței unui yorishiro (obiect capabil să atragă spiritul). Rolul de yorishiro îl pot juca anumite articole (săbii, oglinzi, pietre prețioase, gohei - baghete de lemn decorate cu benzi de hârtie), dar mai ales elemente naturale locuite în mod firesc de kami precum un copac, o stâncă de la malul mării, o cascadă, un munte sau un simplu pătrat delimitat pe sol de stâlpi și de o frânghie shimenawa din paie de orez. Pentru construirea unui nou sanctuar este necesară prezența în zonă a unui shintai (yorishiro în care a venit deja zeul) natural sau creat de mâna omului. Dacă sanctuarul are o structură mai complexă, spațiul honden („sala principală” sancta sanctorum), preia funcția de adăpostire a elementului shintai.

Odată cu pătrunderea budismului în Japonia (pe filieră chineză, în sec. VI d. H.), se schimbă și istoria sanctuarului shinto: structura sa devine mai elaborată și capătă caracter de construcție permanentă. Schimbarea budistă nu a fost totuși îmbrățișată fără rezerve: în cel mai pur shinto, clădirile principale ale sanctuarului de la Ise sunt demolate și acum, la fiecare 25 de ani, și reproduse identic, păstrându-se astfel forma antică a edificiilor și permițându-se studiul arhitecturii shinto pre-budiste în forma ei originară. Sanctuarul de la Ise reprezintă însă o excepție de la regula conviețuirii shintoismului cu budismul, căci sincretismul religios al Japoniei a făcut posibilă împărțirea unui aceluiași spațiu de către cele două tradiții, în ansambluri mixte: sanctuare shinto la care s-a adăugat un templu budist (jingū-ji, literal „sanctuar-templu”) sau conținând sub-temple budiste, respectiv temple budiste încorporând un sanctuar shinto.
 

Imaginea: „Meotoiwa", Japonia, sub licența Public Domain via Commons.
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Meotoiwa.jpg#/media/File:Meotoiwa.jpg



Templele budiste

Combinând arhitectura, sculptura, pictura și caligrafia, templul budist caută să creeze atmosfera propice pentru liniștirea minții, pentru eliberarea ei de asaltul grijilor cotidiene. Formele arhitecturii budiste variază de la un spațiu geografic la altul, păstrând caracteristici similare între zonele învecinate: templele din Ceylon sunt asemănătoare cu edificiile indiene, cele din Birmania, Thailanda și Cambodgia împărtășesc aceeași preferința pentru lemn, stupele de piatra din Tibet și Java refac structura mandalei. În China, templul budist se mulează pe stilul clasic al arhitecturii autohtone (complex de clădiri separate de curți și grădini, înconjurat de un zid de incintă), iar în Japonia se va alătura sanctuarelor shinto indigene și se va armoniza cu ele. 

Modelul arhetipal al arhitecturii chineze tradiționale este palatul împăratului. Din acest motiv, și arhitectura budista din China s-a adaptat la principiile stilului imperial. Ansamblul tipic al templului budist chinez integrează o simetrie liniara: după poarta de intrare, de o parte și de cealaltă, se află turnul cu clopot și turnul cu toba ceremonială; urmează sala celor patru regi cerești (păzitorii direcțiilor spațiului), sala mare (cu altarul principal și statuia lui Buddha Sakyamuni, reprezentări ale altor buddha din trecut, bodhisattva, arhați), iar la urmă vine o încăpere împărțită în mai multe săli (tien): una adăpostește tableta funerară a fondatorului templului, o alta joacă rolul unei săli de studiu și de meditație (aici sunt păstrate sutrele și se transmite doctrina), altele pot conține altare secundare; anexele (refectoriul, chiliile călugărilor) urmează și ele de-a lungul axei nord-sud sau sunt dispuse lateral. Orientarea clădirilor este întotdeauna spre sud. 

În prima perioadă de dezvoltare a arhitecturii budiste în China, suprapusă Dinastiei Han, construcțiile au păstrat stilul moștenit din India (predomina stupa): într-o a doua fază, s-a adăugat o structură de lemn stilurilor originare, iar în a treia perioadă s-a afirmat stilul autohton, devenind populară pagoda (Dinastia Tang, anii 618-907, este considerată vârsta de aur a artei și arhitecturii chineze). Stilul arhitectonic tradițional in China urmărește o dezvoltare pe orizontală; clădirile nu sunt înalte, nici zidurile impunătoare; cel mai mult impresionează acoperișul amplu, cu emblematicele sale colțuri curbate în sus. 

La fel ca în China, sala mare este elementul principal al templului budist japonez. Este construită pe o bază (kidan) din dale de piatră sau pe piloni. Sala mare (kondō, literal „sala de aur”) adăpostește obiectele de venerare, iar în sala de învățătura (kōdō) au loc întrunirile și lecturile sutrelor. De obicei, sala kondō are un sistem de acoperire pe trei niveluri, iar sala kōdō este mai simpla. În perioada Heian (794-1185), cele două au fost unificate într-o unică sală principală (hondō) divizată în sanctuar extern și intern. Tot atunci apare sala lui Amida (în cultul lui Buddha Amida), numită și sala transformării perpetue, un sanctuar mic, intern.

O formă arhitectonică specifică budismului din China o reprezintă templele rupestre; tradiția lor s-a născut în secolul IV si a continuat timp de mai bine de un mileniu. În anumite locuri, un întreg masiv muntos a fost „scobit” și decorat cu o rețea de temple și uriașe statui ale lui Buddha, alături de picturi înfățișând alte personaje și scene sacre. Sub îndrumarea călugărilor, 40.000 de artizani au sculptat pereții grotelor Yungang de la Datong și statuile din lemn de santal ce le împodobesc. La fel de renumite sunt peșterile Longmen de la Louyang sau Peștera celor 1.000 de Buddha de la Bezeklik. Măreția și impresia puternică lăsată asupra privirii de creațiile artistice îngropate in inima pământului au captivat întreaga lume, iar pentru cercetători reprezintă o sursă importantă de studiu, căci găsesc acolo ilustrarea unei pagini ample din istoria artei budiste, cu diversele ei etape și transformări.

Simbolismul parților unui complex arhitectonic budist 

Clădirea reprezentând sala principală, unde sunt amplasate statuile zeităților, este situată pe o platformă de susținere reprezentând elementul Pământ, baza orizontală în formă pătrată, pe care se înalță toate celelalte elemente. Se urcă apoi câteva trepte spre ușa de intrare. 

Zidurile templului, ca și zidul de incintă al întregului complex, feresc spațiul sacru de exterior. Zidurile sunt legătura spirituală ce leagă Microcosmosul, sufletul credinciosului, de Macrocosmos. Zidul este simbol pentru elementul Apă. 

Coloanele - de obicei circulare - împodobite cu dragoni și flori de lotus, semnifică ideile ce se înalță de la pământ pentru a înflori apoi în arhitrave. Sunt realizate din lemn de diverse esențe, cu colorit și ornamente simbolice. Coloanele, cu verticalitatea lor, simbolizează elementul Aer. 

Acoperișul, prin forma sa originală arcuită în sus - la început din lemn, în formă de cocoașa de cămilă, apoi cu mai multe ape și realizat din materiale diverse care au culminat estetic în țigla smălțuită de diverse culori - este simbol pentru lumea celestă, reprezentând elementul Foc. 

Curțile și grădinile interioare ale complexului sau natura în care se integrează în mod delicat constituie cadrul ce dă armonie și unitate întregului.
 

Imaginea: „Daibutsu-den in Todaiji Nara02bs3200", Japonia, sub licența CC BY 2.5 via Commons. Drepturi de autor: 663highland.
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Daibutsu-den_in_Todaiji_Nara02bs3200.jpg#/media/File:Daibutsu-den_in_Todaiji_Nara02bs3200.jpg

Templele taoiste și confucianiste

Inițial, practicanții taoismului se adunau în colibe simple numite tao guan, „Ioc pentru contemplarea lui Tao”. Timp de 2.000 de ani, templele au fost construite în natură, în special în zona delimitată de cei patru munți sacri ai taoismului: Wudang, Longhu, Qingcheng și Qiyun, iar odată cu dezvoltarea urbană au început să împodobească orașele.

De-a lungul veacurilor, taoismul, budismul și confucianismul s-au influențat reciproc, atât în ceea ce privește practica religioasă, cât și în domeniul artei și arhitecturii, astfel încât cu greu se pot diferenția templele și mănăstirile taoiste de echivalentele lor budiste și confucianiste. Sistemul de construcție modular folosit în China antică, bazat pe structuri de lemn care se pot alipi sau desprinde cu ușurință, permite transformarea și adaptarea rapidă a structurilor după cerințele impuse de finalitatea lor. 

Prin urmare, arhitectura taoistă urmează și ea tiparul chinez clasic: mănăstirile și templele sunt construite pe axa nord-sud (cu clădirile orientate spre sud) și includ mai multe săli separate de curți interioare. Acoperișurile bogat ornamentate în sud sau mai sobre în nord sunt susținute de coloane de piatră („stâlpi-dragoni”), având sisteme complexe de console drept element de legătură. 
Un templu chinez aparținând unui anumit cult se distinge prin iconografie. Templele taoiste conțin, desigur, reprezentări ale Celor Trei Puri (sanqing, treimea sacră, cele trei aspecte ale lui Tao), iar alături de ei, fondatori de seamă ai unor școli taoiste. Ocazional apar și imagini ale lui Lao Tsu zeificat și ale Celor Opt Nemuritori (opt sfinți taoisti legendari). 

Templele confucianiste sunt mai sobre și nu conțin statui sau imagini, locul acestora fiind luat de tăblițe comemorative (strâns legate de cultul strămoșilor și folosite în multe țări din estul Asiei). În general, templul confucianist are rolul de a comemora viața marelui învățat, locurile pe unde a trecut, genealogia și faptele lui, sau de a-i onora pe discipolii care i-au continuat opera. Odată cu Dinastia Tang, templul confucianist începe să fie construit ca anexă în școli și în sediile autorităților publice din întregul imperiu. Cum confucianismul nu este propriu-zis o religie, ci o tradiție filosofică, pedagogică și socio-politică, este ușor de înțeles caracterul templului confucianist: nu loc de cult, ci de învățătură și de omagiere a amintirii înțeleptului chinez.  

Încă din vechime, observând că anumite locuri erau mai propice vieții omului decât altele, chinezii au elaborat un sistem complex de practici prin care să asigure cele mai bune auspicii construirii edificiilor. 

Finalitatea artei feng shui este obținerea unei cât mai mari armonii între spațiul locuit de om și ordinea naturii; odată atinsă, armonia ne aduce fericire, sănătate (echilibru) și prosperitate (creștere), cele trei binecuvântări ale omului potrivit înțelepciunii chineze. 

Etimologic, feng shui înseamnă „vânt și apă” denumiri ce se referă, sintetic și simbolic, la mișcarea permanentă a energiilor din natură. 

Feng shui descrie și analizează situația energetică a unui spațiu anume, pentru a putea apoi să intervină în punctele de dezechilibru. Restabilirea armoniei o reușește practicantul care stăpânește o serie de instrumente conceptuale (chi, dualitatea yin-yang, cele cinci elemente (wu xing), hexagramele sau trigramele din I-Ching) și concrete (busola geomantică luo pan este cel mai cunoscut și mai utilizat exemplu). 

Maestrul feng shui era nelipsit la proiectarea și construirea edificiilor în China, de la alegerea locului și orientării construcției și până la ultimele detalii și finisaje legate de decorarea exteriorului și interiorului. 
 

Imaginea: "Qiyun Shan temple", China, sub licența CC BY-SA 3.0 via Commons. Drepturi de autor: Julienfuchs.
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Qiyun_Shan_temple.JPG#/media/File:Qiyun_Shan_temple.JPG