Combinând arhitectura, sculptura, pictura și caligrafia, templul budist caută să creeze atmosfera propice pentru liniștirea minții, pentru eliberarea ei de asaltul grijilor cotidiene. Formele arhitecturii budiste variază de la un spațiu geografic la altul, păstrând caracteristici similare între zonele învecinate: templele din Ceylon sunt asemănătoare cu edificiile indiene, cele din Birmania, Thailanda și Cambodgia împărtășesc aceeași preferința pentru lemn, stupele de piatra din Tibet și Java refac structura mandalei. În China, templul budist se mulează pe stilul clasic al arhitecturii autohtone (complex de clădiri separate de curți și grădini, înconjurat de un zid de incintă), iar în Japonia se va alătura sanctuarelor shinto indigene și se va armoniza cu ele. 

Modelul arhetipal al arhitecturii chineze tradiționale este palatul împăratului. Din acest motiv, și arhitectura budista din China s-a adaptat la principiile stilului imperial. Ansamblul tipic al templului budist chinez integrează o simetrie liniara: după poarta de intrare, de o parte și de cealaltă, se află turnul cu clopot și turnul cu toba ceremonială; urmează sala celor patru regi cerești (păzitorii direcțiilor spațiului), sala mare (cu altarul principal și statuia lui Buddha Sakyamuni, reprezentări ale altor buddha din trecut, bodhisattva, arhați), iar la urmă vine o încăpere împărțită în mai multe săli (tien): una adăpostește tableta funerară a fondatorului templului, o alta joacă rolul unei săli de studiu și de meditație (aici sunt păstrate sutrele și se transmite doctrina), altele pot conține altare secundare; anexele (refectoriul, chiliile călugărilor) urmează și ele de-a lungul axei nord-sud sau sunt dispuse lateral. Orientarea clădirilor este întotdeauna spre sud. 

În prima perioadă de dezvoltare a arhitecturii budiste în China, suprapusă Dinastiei Han, construcțiile au păstrat stilul moștenit din India (predomina stupa): într-o a doua fază, s-a adăugat o structură de lemn stilurilor originare, iar în a treia perioadă s-a afirmat stilul autohton, devenind populară pagoda (Dinastia Tang, anii 618-907, este considerată vârsta de aur a artei și arhitecturii chineze). Stilul arhitectonic tradițional in China urmărește o dezvoltare pe orizontală; clădirile nu sunt înalte, nici zidurile impunătoare; cel mai mult impresionează acoperișul amplu, cu emblematicele sale colțuri curbate în sus. 

La fel ca în China, sala mare este elementul principal al templului budist japonez. Este construită pe o bază (kidan) din dale de piatră sau pe piloni. Sala mare (kondō, literal „sala de aur”) adăpostește obiectele de venerare, iar în sala de învățătura (kōdō) au loc întrunirile și lecturile sutrelor. De obicei, sala kondō are un sistem de acoperire pe trei niveluri, iar sala kōdō este mai simpla. În perioada Heian (794-1185), cele două au fost unificate într-o unică sală principală (hondō) divizată în sanctuar extern și intern. Tot atunci apare sala lui Amida (în cultul lui Buddha Amida), numită și sala transformării perpetue, un sanctuar mic, intern.

O formă arhitectonică specifică budismului din China o reprezintă templele rupestre; tradiția lor s-a născut în secolul IV si a continuat timp de mai bine de un mileniu. În anumite locuri, un întreg masiv muntos a fost „scobit” și decorat cu o rețea de temple și uriașe statui ale lui Buddha, alături de picturi înfățișând alte personaje și scene sacre. Sub îndrumarea călugărilor, 40.000 de artizani au sculptat pereții grotelor Yungang de la Datong și statuile din lemn de santal ce le împodobesc. La fel de renumite sunt peșterile Longmen de la Louyang sau Peștera celor 1.000 de Buddha de la Bezeklik. Măreția și impresia puternică lăsată asupra privirii de creațiile artistice îngropate in inima pământului au captivat întreaga lume, iar pentru cercetători reprezintă o sursă importantă de studiu, căci găsesc acolo ilustrarea unei pagini ample din istoria artei budiste, cu diversele ei etape și transformări.

Simbolismul parților unui complex arhitectonic budist 

Clădirea reprezentând sala principală, unde sunt amplasate statuile zeităților, este situată pe o platformă de susținere reprezentând elementul Pământ, baza orizontală în formă pătrată, pe care se înalță toate celelalte elemente. Se urcă apoi câteva trepte spre ușa de intrare. 

Zidurile templului, ca și zidul de incintă al întregului complex, feresc spațiul sacru de exterior. Zidurile sunt legătura spirituală ce leagă Microcosmosul, sufletul credinciosului, de Macrocosmos. Zidul este simbol pentru elementul Apă. 

Coloanele - de obicei circulare - împodobite cu dragoni și flori de lotus, semnifică ideile ce se înalță de la pământ pentru a înflori apoi în arhitrave. Sunt realizate din lemn de diverse esențe, cu colorit și ornamente simbolice. Coloanele, cu verticalitatea lor, simbolizează elementul Aer. 

Acoperișul, prin forma sa originală arcuită în sus - la început din lemn, în formă de cocoașa de cămilă, apoi cu mai multe ape și realizat din materiale diverse care au culminat estetic în țigla smălțuită de diverse culori - este simbol pentru lumea celestă, reprezentând elementul Foc. 

Curțile și grădinile interioare ale complexului sau natura în care se integrează în mod delicat constituie cadrul ce dă armonie și unitate întregului.
 

Imaginea: „Daibutsu-den in Todaiji Nara02bs3200", Japonia, sub licența CC BY 2.5 via Commons. Drepturi de autor: 663highland.
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Daibutsu-den_in_Todaiji_Nara02bs3200.jpg#/media/File:Daibutsu-den_in_Todaiji_Nara02bs3200.jpg