Sanctuarul Shinto – istorie  

În viziunea shintoismului - cel mai însemnat cult religios autohton al Japoniei - întreaga Natură este însuflețită, iar spiritele sau zeitățile (kami) viețuiesc alături de oameni. Omul simte că își împarte existența nu doar cu ființele vizibile, ci și cu locuitori ai unor dimensiuni subtile, dar nu mai puțin reale. Ca orice loc de cult, sanctuarul shinto este un spațiu consacrat, unde ființa umană își pregătește întâlnirea cu sacrul; însă, dincolo de această constantă - caracterul său de adăpost sau casă a zeului și faptul că include întotdeauna Natura ca parte integrantă - arhitectura shinto este complet fluidă, alcătuirea sanctuarului fiind deschisă multor variațiuni. Stilurile arhitectonice sunt numeroase; uneori, un anumit stil caracterizează doar câteva sanctuare sau e unic, iar din numărul de 13 elemente posibile ale unui sanctuar pot lipsi oricâte, pot fi prezente doar trei, patru sau chiar unul singur, fără să se piardă integritatea lăcașului. 

Sanctuarele shinto pre-budiste erau structuri modeste, cabane din lemn de formă dreptunghiulară, cu piloni plantați ferm în pământ, înconjurate de un balcon, accesibile printr-o scară simplă și înconjurate de un gard. Erau realizate din lemn nevopsit de Cryptomeria (cedru japonez), acoperișurile erau căptușite cu stuf, fâșii de scoarță de copac sau șindrilă. Sanctuarul shinto arhaic nu era menit să primească grupuri de credincioși, ci doar pe kami tutelar și nici nu era slujit de vreun preot, ci deschis pur și simplu oricărui trecător ce dorea să se oprească și să onoreze spiritul locului. 
Popasul zeității în mijlocul oamenilor este posibil datorită prezenței unui yorishiro (obiect capabil să atragă spiritul). Rolul de yorishiro îl pot juca anumite articole (săbii, oglinzi, pietre prețioase, gohei - baghete de lemn decorate cu benzi de hârtie), dar mai ales elemente naturale locuite în mod firesc de kami precum un copac, o stâncă de la malul mării, o cascadă, un munte sau un simplu pătrat delimitat pe sol de stâlpi și de o frânghie shimenawa din paie de orez. Pentru construirea unui nou sanctuar este necesară prezența în zonă a unui shintai (yorishiro în care a venit deja zeul) natural sau creat de mâna omului. Dacă sanctuarul are o structură mai complexă, spațiul honden („sala principală” sancta sanctorum), preia funcția de adăpostire a elementului shintai.

Odată cu pătrunderea budismului în Japonia (pe filieră chineză, în sec. VI d. H.), se schimbă și istoria sanctuarului shinto: structura sa devine mai elaborată și capătă caracter de construcție permanentă. Schimbarea budistă nu a fost totuși îmbrățișată fără rezerve: în cel mai pur shinto, clădirile principale ale sanctuarului de la Ise sunt demolate și acum, la fiecare 25 de ani, și reproduse identic, păstrându-se astfel forma antică a edificiilor și permițându-se studiul arhitecturii shinto pre-budiste în forma ei originară. Sanctuarul de la Ise reprezintă însă o excepție de la regula conviețuirii shintoismului cu budismul, căci sincretismul religios al Japoniei a făcut posibilă împărțirea unui aceluiași spațiu de către cele două tradiții, în ansambluri mixte: sanctuare shinto la care s-a adăugat un templu budist (jingū-ji, literal „sanctuar-templu”) sau conținând sub-temple budiste, respectiv temple budiste încorporând un sanctuar shinto.
 

Imaginea: „Meotoiwa", Japonia, sub licența Public Domain via Commons.
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Meotoiwa.jpg#/media/File:Meotoiwa.jpg